Nu pot fi decât un foc de artificii. Nu vreau să fiu nici foc de tabără, nici o brichetă care scapără în noapte. Nu am nimic de oferit acelora care nu știu să ardă. Cine nu știe să ardă nu poate primi, oricum, nimic.

Niciodată nu știi unde poate să se ascundă paradisul. Fiecare l-a pierdut în altă parte, îl poate revedea, pentru o clipă, într-un cactus, într-un beci, într-o noapte, într-un inel sau un câine.

Niciodată nu știi unde se ascunde poezia, cu cuvinte sau fără cuvinte. Un grăsan care spune: “Nu pot, fratele meu, să fut femei slabe, e ca și cum aș merge cu bicicleta pe calea ferată”. Acest blestem al Balcanilor care ne-au înghițit, în care toți suntem frați și ne detestăm între noi și bicicletele ni se fură, zi și noapte, toamnă și iarnă și primăvară și vară.

S-au născut tot mai mulți oameni care vor să facă schimb de locuri cu Dumnezeu sau cu Diavolul, le e totuna, vor doar puterea absolută, cu care își închipuie că pot scăpa de limitele severe ale condiției umane. Și – totuși – nimeni, niciodată nu scapă.

Simt furia și melancolia domnului Charles Aznavour când își surâde fără zâmbet celui care ar fi putut fi. Trecutul e întotdeauna poezie, deci farsă.

Dragostea mea de libertate n-a obosit, dar dacă va obosi și ea, dacă nu voi mai avea putere nici să mă cațăr pe marginile unei amintiri? Dacă mă voi prăbuși, om ordinar, în golul din mine?

Nimeni nu bagă de seamă când începe să moară. Totuși, toți încep cândva anume să moară. Încă un Eden în care nu ne putem întoarce.