Garsoniera

Și m-am trezit în garsonieră. Ca de atâtea ori. De câte ori? Nici nu mai știam și nici nu mai conta. Dormisem aici sute de nopți, mii de nopți, niciodată nu băgasem de seamă că e o cămăruță mică, care era greu să acopere nevoile vitale ale unui matur (deși în asemenea cămăruțe stăteau uneori familii întregi și problemele de familie apăreau uita așa, exact ca în șlagăre). Am trăit acolo cât am fost foarte tânăr, de pe la douăzeci până la treizeci de ani. Atunci nu contează. Când ai douăzeci de ani, fericirea își găsește singură un drum spre inima ta. Contează unde locuiești, dar nu e cel mai important lucru din lume, nici pe departe.

Nici măcar iubirea nu era cel mai important lucru din lume, ziarele veneau înaintea cărților și cărțile înaintea iubirii. Dar primeam des vizite. Tinerele femei erau mai singure la începutul mileniului.

M-am trezit cu ochii în tavan, nu era nici cald, nu era nici frig, patul nu era încă imens, adică toate acestea se întâmplau înainte de Ilona, care avea picioarele nespus de lungi și a trebuit să cumpăr un pat special. Probabil era 2006 sau 2007 sau 2008, după o vreme anii aceștia au devenit atât de vechi încât s-au pierdut în ceața amintirilor. După o vreme toate devin prea vechi.

Cartierul Teilor era la începutul mileniului o mahala. Străzi înfundate care duceau spre fosta platformă industrială Pipera, care nu se umpluse încă de zgârâie-nori, de corporatiști și de nefericire. Era un fel de câmp plin de maidanezi, când ploua traversai noroaie, când ningea te simțeai ca armata lui Napoleon în asaltul zadarnic asupra Moscovei.

Aici trăiam, aici mergeam la ziar, la slujbă, aici mă întorceam noaptea pentru fapte de noapte și uneori pentru odihnă. Abia se întuneca. Era, deci, toamnă și era târziu.

Nu știam cine va suna la ușă, dar cineva urma să sune. Ar fi putut să fie Violeta, o fată ajunsă în capitală după ce supraviețuise Teleormanului. Nu se poate spune că îi fusese tocmai ușor. Dar reușise să intre la Drept, la București, o vizitasem de câteva ori în camera ei de cămin. Aveau paturi supraetajate, din fericire ea stătea în patul de dedesubt, dar chiar și așa nu se putea face mare lucru acolo, căci de la prima încercare am și rupt patul.

Ar fi putut să fie Miruna, care era studentă la Medicină și profitam de faptul că logodnicul ei avea o bursă în Scoția. Ea știa procedee pe care nu le mai întâlnisem la nimeni, aveam câteva speranțe de la viață și una dintre ele era că prostul ăla să nu se mai întoarcă niciodată și Miruna să rămână mereu tânără, chiar dacă nu se poate spune că avea tocmai o talie ca a Shakirei, care era și pe atunci la modă.

Sau ar fi putut să fie Roxana, care era studentă la Academia de Studii Economice și se asigurase că nu va cădea bila de pe clădirea ASE nici în anii studenției ei. Roxana era melancolică și avea o bunică bolnavă de Alzheimer.

Am auzit soneria, am deschis și nu era niciuna dintre ele, era Cristina, de care chiar uitasem, deși cândva îi iubisem părul lung, ea, care purta fulare lungi, ca ale hipsterilor care nici nu se născuseră pe atunci, care știa pe de rost viața lui Amélie Poulain, care iubea limba franceză și, de altfel, toate limbile latine. Era studentă chiar la latină. Cum de am putut să o uit tocmai pe ea, cea mai nefericită dintre toate? Și toate s-au întâmplat din nou. M-am prăbușit și am murit și am înviat pe patul cel mic, în timp ce ea, în focul iubirii, începuse să conjuge la ablativ verbul a iubi. Nu m-am putut desprinde pentru o singură clipă din focul acela, pentru a-i spune să nu se mărite cu agentul de asigurări de viață fiindcă va fi nefericită și va continua să vină ziua pe ascuns la mine, să conjuge verbul a iubi în atâtea feluri, că va face trei copii, doi băieți și o fată, că băieții ei vor avea amândoi autism și fata va muri dintr-un rău incurabil într-un spital din Fundeni. Și întocmai ca atunci, să fi fost 2006, 2007 sau 2008, n-aveam lacrimi în ochi și am mai murit și am mai înviat de câteva ori, iar ea plutea lovind cu capul cerul fără stele și poate că nici nu avea frică de viitor.