Iar oasele – când cresc – se sparg la capete, țac! fac, și-odată li se crapă marginea cum se crapă coaja de la ou, și asta nu e doar la oase, nu… e și la piele și la carne, așa se întâmplă la toți copiii și așa o să se întâmple și la tine, o să-ți plesnească marginile mușchilor și o să-ți acopere încet-încet genunchii ăștia mari și urâți, o să vezi… bine, de văzut n-o să vezi, că oasele și carnea sunt în tine și dacă le-ai vedea, ai cădea pe loc moartă, așa cum a pățit Titi, unchi-meu, a dat tractorul peste el, a răscolit tot pământul de pe deal și dacă ar fi răscolit doar pământul n-ar fi fost nimic, dar l-a răscolit și pe bietul Titi, îi ieșiseră prin piele și genunchii și coatele și alte alea care nu știu eu cum se cheamă, și Titi uite-așa căscase și ochii și gura, se holba la corpul lui de parcă n-ar fi fost al lui și răcnea din toate puterile, degeaba i-am spus să nu se mai uite, că el nu m-a ascultat, se uita și răcnea, dar n-a durat mult și a închis și ochii și gura și nu le-a închis așa oricum, ci pentru totdeauna, așa că dacă începe să ți se vadă vreun os trebuie să ai mare grijă să te uiți în altă parte, că el dacă se prinde că nu te interesează imediat intră înapoi în piele și ai scăpat, dar dacă vede că te uiți, ești pierdută! numai că de obicei oasele nu cresc atât de mult încât să dea pe dinafară, se sparg la capete și cresc doar puțin, puțin de tot, cam cât o unghie de copil sau cât luna când e doar o virgulă pe cer și tot la fel se întâmplă și cu carnea, cu mușchii și cu pielea, toate se rup în noi și cresc din ele însele și uite-așa ne lungim și ne transformăm în adulți și atunci se termină totul, când ești adult nu mai poți să alergi, nu mai poți să te apleci, ba chiar nici în fund nu mai poți să stai, uite, bunică-mea stă și se uită la mine cum mă joc pe covor și se minunează, doamne, cum poți să stai – zice – ca o păpușă, dar eu nu stau cu capul întors la spate sau cu mâinile scoase din umăr și aruncate aiurea pe te miri unde, cum stau de obicei păpușile, eu stau doar în fund, cu picioarele întinse în față, ce mare lucru? dar uite că bunică-mea zice că după ce te faci mare nu mai poți să stai așa, și are dreptate, am verificat, nu poate nici ea, nici maică-mea, nici taică-meu și niciunul dintre vecinii noștri din bloc nu poate, am sunat pe la toate ușile și i-am întrebat și toți m-au dat afară, ba câte unii m-au mai și înjurat că i-am deranjat cu prostii din astea, dar eu știu că de fapt le-a fost necaz că nu mai pot să stea pe covor ca păpușile, iar asta se întâmplă numai și numai din cauză că oasele și toate alea din corp nu li se mai rup și nu mai cresc și ăsta nu e singurul lucru care nu mai crește la adulți, lor nu le mai cresc nici gândurile, adulții nu știu decât de muncă, de treabă și de lucru, adulții muncesc de dimineața până noaptea, muncesc la muncă și muncesc acasă, cară, descarcă, taie, toacă, fierb, prăjesc, spală, șterg, calcă, mătură, spală, usucă și pe urmă spală iar, și chestiile astea le umplu tot capul, adulții nu visează noaptea iar ziua nu văd decât lucrurile care chiar se văd, eu ieri am văzut pe fereastră o zână cât patru etaje, călcâiele îi stăteau pe gardul viu și părul i se încurcase printre antenele de televizor de pe bloc, de asta n-au mers ieri seară televizoarele și de asta dimineață, când s-au trezit adulții au văzut că gardul era făcut una cu pământul, numai că ei n-au înțeles nimic pentru că n-au văzut zâna, pentru că nu văd nimic în afară de muncă, treabă și lucru și asta se întâmplă pentru că în ei nu se mai rup nici oasele și nici gândurile, și ce nu se rupe nu poate să crească,

toată copilăria am ascultat-o pe Beti cu gura căscată, convinsă că nici în mine nu se rup oase și gânduri, că nici eu nu vedeam decât lucrurile care chiar se vedeau, nu le-am văzut niciodată pe zânele înalte cât blocul, nu i-am zărit pe vrăjitorii cu pălării de paie care umblau întotdeauna cu ele și le dădeau mere copiilor cuminți, n-am văzut nici fantome cu găuri, nici câini albaștri, nici berze cu pantofi de lac sau flăcări de gheață cu o mie de vieți, după cum n-am dat vreodată cu ochii nici de Coco-Mocoflenderul și nici de restul arătărilor despre care îmi povestea Beti pe nerăsuflate, însă, dacă mă uitam în oglindă vedeam că de la un an la altul mă făceam tot mai mare, îmi creșteau și pielea și carnea și mușchii și oasele, iar dintre oase cel mai tare îmi creșteau oasele genunchilor, am avut dintotdeauna genunchi noduroși de marinar sau de hamal, nu știam cum arată nici genunchii marinarilor și nici cei ai hamalilor, dar eram convinsă că arătau ca ai mei, genunchi prea mari pentru picioarele subțirele care se desfășurau în susul și-n josul lor, niște ghioage despre care degeaba mi-a spus Beti că o să se acopere cu ce-o să mai crească pe lângă ele și pe care degeaba am sperat să le astupe grăsimea care începând cu primii ani de adolescență s-a pus pe mine straturi-straturi, măcar atâta lucru să fi făcut și kilogramele alea! să-mi fi ascuns genunchii, numai că n-a fost cazul, genunchii mi-au rămas rânjind triumfători pe deasupra picioarelor a căror carne și piele se tot rupea și tot creștea, zi după zi, an după an,

Beti nu mi-a spus niciodată că lucrurile pot să și scadă, că marginile oaselor și ale mușchilor se pot rupe și materia din care suntem făcuți poate să se ascundă în ea însăși, grăsimea mi s-a topit mâncată de propria-i gură lacomă iar eu m-am micșorat, zi după zi, an după an, stau în fund cu picioarele întinse așa cum stau păpușile și nu văd nimic decât ceea ce se vede, un trotuar cenușiu, gardul viu de la părculeț, coșul de gunoi, zdrențele unei pături decolorate, văd oameni trecând, văd mașini și din când în când mai văd și cerul, o cioară, un porumbel sau poate și una și alta, îmi văd mâinile care nu seamănă cu mâinile mele și-mi văd și labele picioarelor, pulpele, șoldurile, îmi văd burta fleșcăită și șuvițele jegoase de păr care-mi atârnă de o parte și de alta a frunții, îmi văd oasele ascuțite ale obrajilor și-mi văd genunchii, totul în mine s-a rupt și s-a schimbat în afară de genunchi, am rămas cu aceleași ghioage dintotdeauna, genunchi noduroși de marinar sau de hamal, cu cicatricile juliturilor din copilărie și cu urmele palmelor cu care am vrut dintotdeauna să-i bag înapoi de unde ieșiseră.

În fund, cu picioarele întinse ca o păpușă și degetele încleștate pe genunchi, adorm. Vizez o zână înaltă cât blocul, care umblă pe străzi însoțită de un vrăjitor cu pălărie de paie. Când mă trezesc, e întuneric. Gardul viu e făcut una cu pământul și cineva mi-a strecurat în buzunar, un măr.