Am dus paharul la gură și am băut. Cafeaua era fierbinte și amară, iar mie nu-mi plăcuseră niciodată lucrurile amare. Amare erau medicamentele, amare erau lacrimile și tot amare erau și unele după-amiezi, când limbile ceasului cădeau de la cinci până la cinci jumate, după care se târau spre șase doar că să aibă de unde să cadă din nou, mereu și mereu, până noaptea târziu și uneori chiar până dimineața. Nu-mi plăcuse niciodată ora cinci, urâtă oră! ora la care se verificau lecții, se dădeau sfaturi, se punea masa de seară și uneori, cu diferite ocazii mai mult sau mai puțin festive, se ofereau cadouri și asta era tot, ce altceva să mai fie, ce puteam să-mi mai doresc?

Mi-aș fi dorit multe, odată mi-am dorit o mașinuță galbenă, altă dată mi-am dorit să mă dau în avionul din părculeț, să mă joc cu mingea sau să invit un copil la mine, dar cum? că eu n-aveam timp de pierdut aiurea nici cu jocurile prostești și nici cu așa zișii prieteni, eu trebuia să învăț și să fiu din ce în ce mai bun, iar asta nu doar la ce se făcea la școală, ci și la altele, trebuia să învăț și pian și o limbă exotică și șah și scrimă și bune maniere și tot ce le mai dădea alor mei prin cap, iar eu stăteam și învățam și la blestemata de oră cinci mă apucam să povestesc, pentru că atunci veneau ai mei acasă și voiau să afle totul, îi interesau și geometria în spațiu și fotosinteza la plantele de apartament, și clapele suplimentare ale pianului Bösendorfer Imperial și ordinea tacâmurilor la un supeu cu pește, stăteam în picioare și vorbeam, mi se usca gura și mă usturau ochii și vorbeam fără să mă opresc și fără să greșesc, dar asta nu conta, greșeală era și omisiunea, iar eu omiteam multe, dar de-aia erau ai mei acolo, să-mi spună, să mă ajute, să mă completeze, așa că mă completau, limba ceasului curgea spre cinci jumate și începea să urce cu greu spre șase și completările lor de-abia începuseră.

Într-o primăvară am cumpărat un Happy Birthday din hârtie colorată și l-am lipit cu scotch pe perete deasupra mesei. Ai mei l-au privit cu răceală și doar faptul că era ziua mea i-a oprit să-mi spună că era de proastă calitate și de prost gust, au strâns din buze și au continuat să-mi explice cine știe ce lucru fără de care n-ar fi fost posibil să mă descurc în lumea aia mare care părea să se descurce foarte bine și fără mine, colegii mei făceau deja petreceri cu bere, iar eu n-aveam voie nici să pun un la mulți ani de hârtie deasupra mesei, maică-mea orna tortul cu frișcă de casă și-mi atrăgea atenția asupra kitch-ului, kitsch-ul era un pericol care amenința omenirea, lumea era scufundată până la gât în lucruri urâte și vulgare, iar eu înțelesesem deja cât de urât și vulgar era ornamentul pe care-l lipisem pe perete, literele mi se izbeau de ochi și se răspândeau peste tot prin cameră, pe masă, pe sub masă, pe tavan, pe fereastră și chiar dincolo de ea, pe clădirea cenușie de peste drum și pe glicina care nu avea nici frunze, nici flori, ci doar niște boboci de un mov abia ghicit, lungi și moi ca niște viermi care-și târau corpurile băloase pe fațada clădirii și-și înfigeau boturile în literele mele de hârtie rupând bucățică cu bucățică, morfolindu-le, terfelindu-le, făcându-mă să icnesc de scârbă, să mă așez dintr-odată pe un scaun și să închid ochii. Dar nu se putea așa ceva, după ce că nu-i ajutam să orneze tortul, mă mai și tolăneam ca un trântor, măcar să stau în picioare, măcar să le arăt puțin respect, că uite, se chinuiau să-mi facă o petrecere frumoasă de ziua mea.

Am vomitat. Am murdărit și fața de masă și farfuriile și paharele și tacâmurile așezate așa cum trebuia pentru o petrecere de adolescent fără prieteni dar cu tort ornat cu frișcă de casă, am murdărit covorul și parchetul și degeaba m-am repezit la fereastră să trag jaluzelele; printre pleoape mi s-au strecurat viermii grași ai bobocilor de glicină, le-am văzut boturile pline cu literele care-mi uraseră la mulți ani, am văzut limba ceasului coborând spre șase jumate și am mai vomitat o dată.

Pastilele pe care le-am luat atunci au fost parcă mai amare decât toate pastilele pe care le luasem vreodată și mai amar decât ele n-a fost nimic în afară de gura aia de cafea, oare ce mă apucase s-o beau? Era prima dată când beam cafea, știam că era amară, dar atât de amară? Poate pusese femeia aia ceva în ea, poate urma să vomit iar sau să leșin sau poate chiar să mor sau poate cine știe…

– Și? E bună cafeaua?

– E bună, am zis, fără să mă întorc spre ea.

Pe fațada clădirii din fața mea se încolăceau crengile unei glicine. Bobocii, de un mov abia ghicit, se desfăceau moi în lumina dimineții. Undeva departe, clopotul unei biserici a bătut de șapte ori. Oamenii care treceau prin parc au grăbit pasul, să nu întârzie la muncă. M-am rezemat de spătarul băncii, mi-am întins picioarele și am băut cafeaua dintr-o înghițitură.