Gogu Janel stătea la etajul 2. Cam în dreptul meu, deasupra, cum ar veni. Avea apartament plătit de primărie; apartament mare, cu balcon rotund, cu balustradă și ferestre care începeau la tavan și se terminau la podea. Să aibă lumină, na. Că nu era un terchea-berchea, nu, dimpotrivă chiar. Gogu Janel era artist.

Nu știa nimeni ce fel de artist era, dar asta nu știa nici el dacă-l luai repede. Azi era pictor, mâine se făcea toboșar, peste o săptămână – actor. Depindea. Nu știu de ce depindea, dar depindea. Numai că orice-ar fi făcut, sufletul lui tot la modă trăgea. Era îndrăgostit până peste cap de Coco Chanel, bea și plângea, dar mai ales cânta, se întorcea la răsăritul soarelui cu sticla în mână, străbătea trotuarul în zig-zag, aluneca cu pași împiedicați de la pereții clădirilor până în copacii de lângă bordură, pereții îl opreau, dar copacii nu. Câteodată, în loc să se sprijine de vreunul din ei, nimerea printre – și-atunci o lua direct pe stradă, se oprea pe banda aia din mijloc care separă benzile, îndoia genunchii, se lăsa pe spate și bea din sticlă cu ochii spre cer, își ștergea cu mâneca lacrimile și nasul și pleca mai departe lălăind,

zicea rien de rien je ne regrette rien și era convins că ăsta era unul dintre cântecele pe care le cântase Coco pe vremea când își petrecea nopțile pe scenele cabaretelor din Paris, ah, Coco Chanel! băutura îi încleia limba așa că Coco Chanel îi ieșea din gâtlej înfundat, răgușit, un fel de Gogu Janel de la care i se și trăsese numele,

ai auzit tu de femeia asta? dar ce femeie? e puțin spus femeie! ai auzit tu de zeița asta? de unde să auzi, de-aici de pe trotuar, de unde să auzi cu capul tău ăla gol? ia, bea și tu, îți place vinul? îmi plăcea, dădeam din cap că da și apucam sticla, la început ușor, îmi treceam degetele pe gâtul ei lucios, după care dintr-o dată strângeam mâna, dacă ar fi fost gât de om s-ar fi ales cu vânătăi de-o săptămână, știți cum sunt vânătăile de-o săptămână? nu știți, lasă că vă spun altă dată sau poate nu vă spun deloc, acum vreau să vă spun de Gogu, de Gogu Janel care era îndrăgostit până peste cap de Coco Chanel și care, dimineața devreme își termina cu mine sticla de vin, plângându-și dragostea și amarul,

în unele zile adormea la mine pe saltea, cu spatele la zid și cu fața spre lume, dacă trecea Coco pe-acolo și el n-o vedea că stătuse ca prostul cu spatele? de asta Gogu nu stătea niciodată cu spatele, artiștii trebuie să fie cu ochii în toate părțile, nu se știe de unde vine inspirația

și inspirația venea, azi era pictor, mâine era toboșar și peste o săptămână – actor, dar nu conta ce făcea, important era să facă mult, mult de tot, degeaba-mi dai o firimitură de pâine de un milion de euro, că mie-mi trebuie o pâine-ntreagă, poaʹ să fie și din șanț și de la gunoi, numai să fie multă, la fel era și cu arta, în perioadele când era pictor venea acasă cu găleți de vopsea, pe unele le arunca pe pereți, pe altele pe geamuri și pe altele prin geamuri, zbura arta într-o veselie pe ferestrele apartamentului plătit de primărie, zbura cu tot cu cioburi și cu bucăți din ramele bietelor ferestre care n-aveau nicio vină,

după cum nici noi nu se simțeam vinovați, dar încasam totul, toată arta lui Gogu ni se spărgea în cap – scaune, mese, oale și găleți cu sau fără vopseaua din ele –  iar asta se întâmpla nu numai în perioadele de pictură ci în toate perioadele sale artistice, dacă era toboșar, după ce țăcănea ore la rând în cine știe ce nenorocire de tobă luată de pe la vechituri, în vreo cratiță sau direct în pereți, odată se enerva! și în culmea actului artistic se apuca să zbiere și să-și arunce instrumentele unde vedea cu ochii, ai fi zis că pereții rezistau, dar nici ei nu erau făcuți din fier, acum vreo două luni când au început urletele, au început să pice și cărămizi pe trotuar, poc! poc! uite-așa pocneau și zob se făceau, nici cărămizile astea nu mai sunt de-au fost, altfel nu s-ar smulge din zid cu una cu două și nu s-ar sparge chiar așa ca ouăle, Chioru își făcea cruce și dădea fuga să se ascundă, dacă te nimerește una d-asta în țeastă ăla ai fost, așa spunea și se jura pe ce avea el mai sfânt că prima dată când prinde pe Gogu Janel o să-i mute oasele din loc, măcar oasele de la fălci, că și nici Chioru nu mai era chiar la prima tinerețe și i se mai înmuiaseră și pumnul și voința,

că uite, când dădea cu ochii de Gogu lăsa înmuierea oaselor și trecea direct la înmuierea gâtlejului, Gogu, ca orice artist care se respectă nu umbla fără o sticlă la el, sticla era plină, el – generos, le întindea și polițiștilor sticla de vin, dar polițiștii nu voiau să bea, ei voiau să știe de ce pusese în pericol viața cetățenilor cu chestiile alea aruncate pe geam și nu dădeau doi bani nici pe Coco și nici pe arta lui, poliția nu e sensibilă la acte artistice ci doar la respectarea legii, treabă care nu-l interesa deloc pe Gogu, el cânta je ne regrette rien și nimic, dar chiar nimic-nimic nu regreta.