Era vară pe atunci. Strada Tonitza era brăzdată de ruine, care stăteau să se prăbușească dar cumva nu se prăbușeau niciodată. Era ceva magic în acest București mizerabil și încântător. Mergea des acolo, fiindcă îi plăcea bodega aceea grecească, simplă, cu fețe de masă alb-albastre și muzică de dans în difuzoare. Era ca și cum în zare ar fi trebuit să se vadă marea, dar oriunde ai fi privit orizontul era murdar, îngrozitor de murdar. Mânca aici de patru-cinci ori pe săptămână și viitorul nu i se părea chiar inutil.

Cu un an sau doi în urmă, prinsese tot aici, la aceeași masă, schimbarea anotimpurilor, care în București se întâmpla întotdeauna deodată, așa cum trece un adolescent de la un capriciu la următorul. De aici văzuse cum deodată era toamnă și încă se mai gândea la seara aceea.

Dar acum era vară, muzica grecească îi făcea poftă de dans, mânca o caracatiță la grătar, după ce luase și o brânză feta cu cartofi prăjiți, băuse o cafea tare, deși se însera. În pahar avea când vin roșu, când apă rece, care îi făcea bine, iar ea povestea lucruri fantastice. Parcă se întâmplaseră altcuiva, așa le povestea cu o detașare care o făcea și mai frumoasă. Era atât de cald încât ar fi trebuit să plouă și în ploaia aceea, neîndoielnic, ea ar fi fost și mai frumoasă. Aerul era fierbinte, orașul clocotea și ea își alegea cu grijă cuvintele, nu căuta să fie drăguță, totul era simplu și firesc și cum s-ar putea încheia această poveste? Ea își istorisea toată viața, el zâmbea și o întrerupea, mai degrabă rar, cu câte o întrebare, care arunca un pumn de lumină peste o întâmplare sau alta.

Și ceea ce era cu adevărat uimitor e că nu ar fi vrut să fie cu ea nicăieri altundeva, nici măcar la New York, New York, pe o stradă pe care să bată un vânt rece și ea se se înghesuie în umărul lui stâng și el să meargă cocoșat și vântul să fie năprasnic și ei să râdă de ei și să fie amândoi tineri și scandalos de fericiți. Era bine aici, în taverna aceasta grecească, în seara aceasta de vară departe de restul vieții și de Apocalipsă.

Mereu făcea așa. Mereu vedea câte o femeie într-un alt tablou, într-o altă poveste, care se întâmpla departe, peste mări și oceane și zeci de ani, în trecut sau în viitor. Și uitase că pe ea o cunoscuse abia cu o oră în urmă și că povestea adevărată e întotdeauna scurtă și se încheie brusc.