Iarna se întinde tăcută peste povestea vieții mele, o pagină albă după o altă pagină albă iar după ele încă una și încă una, albe toate, neatinse sau poate scrise și șterse, cine știe? nu știu, nu mai știu, cred că știam în timp ce-mi scriam povestea – doar era povestea mea – însă de câte ori ne scriem singuri poveștile? poate o mână străină înșiră pe hârtie literele, cuvintele, propozițiile și frazele, paragrafele și capitolele, iar noi nu facem decât să pășim tăcuți în urma cernelii încă neuscate, după cum și noi putem fi proprii noștri autori, ți-ai făcut-o cu mâna ta, aud încă strigătele mamei și ecoul lor, atunci era dureros, dar acum e doar departe, departe, într-o viață pe care mi-am scris-o, probabil cu mâna mea, am adăugat cuvânt după cuvânt și tot ce-am avut de făcut a fost să calc în urma cernelii încă neuscate, să merg fără să mă uit în urmă, la început înconjurată de oameni, iar apoi din ce în ce mai singură,

oare în ce an am ajuns aici? să fi fost vară? să fi fost iarnă? nu știu și nimeni nu știe, Chioru se jură că era vară și bine, gunoaiele gemea de sucuri pe jumătate băute, de înghețată topită, dar mai ales de resturi de fructe, și nu că chiar am muri noi de foame și-am fi nevoiți să umblăm prin gunoaie, daʹ omuʹ, când te vede că te bați cu viespile pe o coajă de pepene și sugi zeama din cocenii de porumb fiert pe care n-a mai rămas nicio boabă, parcă dintr-o dată se-mbunează și mai scapă ceva mărunțiș, la unii de-ai noștri nu prea le place să scurme în gunoi, daʹ asta-i viața, ce vrei? te faci frate cu dracuʹ până treci puntea și ai grijă cu sticlele, oamenii nu e atenți, te vede că bagi mâna în gunoi – bagă și ei mâna în buzunar să-ți dea, dar dacă te vede că iei din gunoi vreo sticlă, atâta-ți trebuie! odată-i vezi că scoate mâna din buzunar și trece mai departe, păi ce, ei îți dă bani de băutură? nu se mai uită nimeni că sticla e de suc, de apă sau de ce-o fi ea, ăl mai important e să nu fie sticlă, așa că poaʹ să se dărâme gunoiuʹ de sticle, tu să nu pui mâna pe ele și dacă dai de ceva bun, să bei numaʹ pe ascuns și musai înainte, să iei un gât de spirt, că nu știi pe unde bagă lumea botuʹ de te pomenești cu cine știe ce boală și dacă tot ai tras un gât de spirt înainte, apăi să mai tragi unul și după, că ce e sigur e sigur și cel mai sigur dintre toate e moartea, numai că nici de murit nu poți să mori așa oricum, are și moartea dichisul ei, ca orice lucru,

iar el, Chioru, avea să mi le descâlcească pe toate, rând pe rând, iar eu, dacă voiam s-ajung bine, n-aveam decât să nu-i ies din vorbă, că vorba e cel mai prețios dar al omului, că, uite, plantele săracele e mute și animalele tace mâlc, ceea ce nu se putea spune și despre el care vorbea de când se trezea, până se culca, ba chiar mai vorbea și prin somn,

se jura că în vara aia în care am apărut pe stradă el m-a văzut cu al treilea ochi, stăteam în intersecție, întorceam capul și mă uitam speriată în toate părțile să nu treacă vreo mașină în viteză, numai că n-avea ce să vie la ora aia, aci lumea se culcă devreme, că se scoală devreme ca să poaʹ să vie devreme de la muncă, să aibă timp să doarmă ca s-o ia iar devreme cu munca a doua zi,

dar eu nu păream să știu asta, era clar că nu mai pusesem piciorul în orașul ăla, iar Chioru încă e mort de curiozitate să știe cum de-am ajuns eu tocmai aici, cu ce am venit, de ce am venit și mai ales când am venit, că sigur era vară, se jură că gemeau coșurile de gunoi de sucuri pe jumătate băute și de resturi de fructe, așa cum se jură că dacă-i spun n-o să spună la nimeni sau poate o să se scape la unu-doi, dar numai de-ai noștri,

însă eu n-am ce să-i spun, n-am niciun răspuns la întrebările astea ale lui, eu nu știu nici măcar dacă atunci era vară sau iarnă, zeci de pagini zac albe în povestea vieții mele și văd cum încet, pe una dintre ele începe să se deseneze conturul Chiorului, o matahală de om cu un ochi acoperit cu bandaj negru de pirat, care se apropie de mine și-mi spune să nu mai zac acolo că vin ăștia de la serviciile sociale și mă duc la haim și se jură el pe tot neamul lui cel adormit că e mai bine în iad decât la haim, nu știam ce era haimul, dar înțelegeam că era un cuvânt străin într-o țară străină, o țară în care o matahală de mașină spăla străzile cu apă și detergent în fiecare dimineață, șoferii nu claxonau și oamenii parcă nu prea vorbeau unii cu alții, iar când vorbeau își smulgeau cu greu din adâncul gâtlejului niște sunete răgușite și stridente, doar Chioru vorbea pe limba mea, numai că vorbea îngrozitor de mult,

îmi spunea să-mi mișc hoitul de-acolo, să mă duc să-mi caut saltea și ce-mi mai place – pernă, pătură, cană sau alte alea – și să-mi fac culcușul, numai că prima dată trebuia să-mi iau un gunoi, fiecare dintre noi trebuia să aibă un gunoi, deci era musai să am și eu unul, iar el era de treabă, ca să nu-mi fac dușmani aiurea, putea să-mi spună el care era liber, numai că asta nu era pe degeaba, trebuia să plătesc, să plătesc, să plătesc, ochiul sănătos al chiorului i se răsucea drăcește în cap amețindu-mă, mă dureau capul și mâna de care mă strânsese târându-mă după el să-mi arate gunoiul, poftim, ăsta e locul tău dacă ești în stare să ți-l aperi, nimeni nu vine aici, locul e prost și dʹ aia e și liber, daʹ ăștia dacă văd pe unul că-i merge bine crapă rânza-n ei de necaz și vine să te prade, să nu te lași, să-i scuipi, să-i zgârii, să le dai cu ceva în cap și între timp să mă strigi pe mine, probabil nu păream de încredere, așa că bărbatul a tulit-o după colț și s-a întors în câteva clipe cu poala plină de pietre cubice de pavaj pe care mi le-a răsturnat la picioare,

iar pe urmă nu știu, nu mai știu,

nu mai știu dacă m-a atacat cineva cu gând să-mi fure locul cel prost, după cum nu mai știu nici dacă am scuipat sau zgâriat, tot ce mai știu e că m-am încolăcit în jurul coșului de gunoi, mi-am pus capul pe grămada de pietre și când m-am trezit era toamnă.