Popescu s-a sprijinit cu o mână de pupitru în timp ce cu cealaltă și-a șters transpirația de pe chelie. A clipit de câteva ori din ochii înfundați în carnea generoasă a capului, s-a legănat de pe un picior pe celălalt, după care l-a întrebat în șoaptă pe bărbatul slab-băț de lângă el:

– Cum începea, mă Costi?

– Dragi cetățeni, bla-bla, oraș modern, bla-bla, chestii, nebunii, a mormăit Costi cotrobăind într-o geantă mare.

– Caută mai repede discursul ăla, i-a șuierat Popescu printre dinți.

– Haideți domʹ primar, ziceți odată de-scursul? Să dau și eu cu mătura și să plec acasʹ, a întrebat femeia de serviciu arătând de jur-împrejur.

Popescu a clipit de câteva ori, și-a ridicat pumnul dolofan spre cer și s-a pomenit dintr-o dată strigând spre cei câțiva indivizi apatici adunați în curtea primăriei:

– Dragi cetățeni.

Lovit de un acces neașteptat de tuse, Popescu s-a oprit pentru o clipă să-și dreagă vocea. Câțiva dintre dragii cetățeni din fața lui au dat a lehamite din mână și au plecat.

– Dragi cetățeni, a continuat grăbit Popescu, de frică să nu plece toți. Trebuie să facem din acest oraș un oraș modern. Dar modern-modern! S-a înțeles?

– Ce modern, domʹle, ce modern? s-a rățoit un bărbat din public. Noi n-avem canalizare…

– Canalizare! a zbierat Popescu. Facem canalizare.

– N-avem locuri de muncă, s-a plâns altul.

– Facem locuri de muncă, a prins Popescu ideea din zbor.

– Și teii de pe bulevard… a zis altcineva.

– Îi tăiem, s-a repezit Popescu.

– De ce să tăiați, domnule teii? s-au revoltat câțiva cetățeni.

– Bine, nu-i tăiem, i-a împăcat Popescu.

– Dar sunt uscați, cad pe mașini, pe noi. Ne omoară.

– Vedeți? Îi tăiem, s-a întors Popescu la prima declarație.

– Păi nu sunt toți uscați, a comentat femeia de serviciu care începuse deja să dea cu mătura printre picioarele oamenilor.

– Hai, mă, Costi, odată cu discursul ăla, i-a spus Popescu încet bărbatului slab de lângă el. Ce le zic acum?

– Că-i tăiați pe cei uscați, i-a suflat Costi.

– Îi tăiem pe cei uscați, dragi cetățeni, a propus Popescu împăciuitor.

– Ne trebuie bumpere la intrarea în oraș, a strigat un bărbat.

– Punem bumpere, a preluat Popescu.

– Avem bumpere în centru și e jale cu ele, a comentat altul.

– Le scoatem, a admis Popescu, ștergându-și chelia și l-a întrebat pe Costi: Hai, mă, Costi, ai găsit discursul?

– De-scursul? Foi d-alea dă pă care citește primarii și boșii? Le-am găsit eu, a spus femeia de serviciu scoțând un teanc de hârtii din pubelă.

Costi a luat foile, le-a potrivit, le-a netezit și i le-a întins lui Popescu.

– E un text mai vechi, dar merge, l-a liniștit el pe Popescu. Citiți și dumneavoastră o pagină, care-o fi. Ajunge.

Viitorul primar și-a șters chelia, și-a dres glasul, și-a aranjat foile pe pupitru și a început să citească. Din gura înfundată în carnea generoasă a feței cuvintele i se scurgeau murdare și murdăreau totul, i se înnegriseră pielea și hainele, așa cum se înnegrise totul în jur, pupitrul era negru, tribuna era neagră, curtea era neagră și ea, la fel cum tot negre erau și panseluțele plantate de jur-împrejur în ronduri simetrice, negre erau treptele de marmură și pereții văruiți de curând ai primăriei, negru era și pârâiașul care curgea printre cei câțiva arbuști decorativi, negre erau cerul și pământul și totul se acoperise cu o mâzgă neagră pe care biata femeie de serviciu, oricât se străduia, nu reușea s-o curețe cu mătura, din gura bărbatului țâșneau gunoi după gunoi, pavele, borduri, șanțuri și canalizări, asfalt, sensuri giratorii, bumpere și treceri de pietoni, parcuri, locuri de joacă, grădinițe și școli, o sală de sport, un circuit de ciclism, gaze și curent, o brutărie, o fabrică de mobilă, un supermarket și un târg de ceramică tradițională, adăposturi pentru câinii comunitari, puncte de întrajutorare a celor nevoiași, un azil, o policlinică, generozitate și bunătate, cinste și respect, calitate și profesionalism, vorbele mari bolboroseau la gura omului îngrămădindu-se să iasă cât mai repede, să se umfle în noaptea care se lăsase dintr-o dată, să crească, să tot crească și apoi să se spargă împrăștiind sute, mii și milioane de stropi care să înnegrească și mai tare totul, dar asta nu deranja pe nimeni, dimpotrivă, cetățenii erau foarte mulțumiți, sorbeau cuvintele de pe buzele viitorului primar și le scandau aplaudând, pa-ve-le, bor-duri, cuvintele li se nășteau în gurile înnegrite și li se prelingeau pe obraji, pe bărbie, pe gât și pe piept, iar de acolo se scurgeau în șuvoaie groase, vâscoase, gunoiul umpluse curtea primăriei și se revărsase pe trotuar, pe pavele și pe borduri, umpluse strada, acoperise bumperele, sensurile giratorii și trecerile de pietoni, după care o luase la vale spre marginile orașului târând după el tot ce întâlnea, crengi și frunze, pământ și pietre, copii și oameni în toată firea, unii săreau bucuroși în mocirlă, în timp ce alții încercau să fugă, să se salveze, dar degeaba! gunoiul îi prindea din urmă oricât de tare ar fi fugit și oriunde s-ar fi ascuns, negreala se strecura prin cele mai mici crăpături, pătrundea prin ziduri, aluneca pe lângă canturi, urca în poduri și cobora în pivnițe, se unduia și se răsucea, ademenea și amenința, înghițind totul și aruncând apoi peste lume o duhoare cumplită și vorbele mari ale de-scursului pe care biata femeie de serviciu nu mai reușea să le măture, să le ia cu fărașul și să le azvârle în pubelă – să plece și ea odată acasă.