Adrian nu se putea gândi la altceva decât la meci. Putea România să învingă Anglia? Putea România să iasă din nou, pentru a treia oară consecutiv, din grupe la un campionat mondial de fotbal?

Era vara anului 1998, Adrian era în clasa a XII-a și n-avea niciun chef de Bacalaureat, chiar dacă examenul maturității stătea să înceapă. Se gândea doar la fotbal, numai și numai la fotbal.

Mai poate Hagi să facă vreo minune? Sau a expirat și Hagi? Și atunci, ce o să fie, ce îi rămâne, ce ne rămâne, ce o să se aleagă de țara noastră?

Dacă ar fi avut prieteni, i-ar fi fost și lui mai ușor, dacă maică- sa n-ar fi fost o isterică și taică-su n-ar fi fost un bețiv, i-ar fi fost și lui mai ușor.

Poate chiar ar fi învățat, poate chiar s-ar fi pregătit cum trebuie să dea la facultate, la medicină veterinară. De când era mic visase să vindece animale. Dar nu animale domestice, nu câini, nu pisici, ci veverițe, râși, jderi, dihori, animalele acelea cărora li se spune sălbatice, fără să fie neapărat. Se simțea un străin la fel ca ele.

Și dacă taică-su n-ar fi băut toți banii, și dacă maică-sa ar fi fost și ea mai chibzuită, poate ar fi avut și ei un televizor color cu telecomandă, măcar acum, la nouă ani de la căderea dictaturii comuniste. N-aveau.

Adrian nu avea nicio gașcă de care să se lipsească, iar în fața blocului, la ei în Titan nu scoteau televizorul pe geam, să se uite toți la meci, să bea bere la bidon și să-i înjure pe arbitru și Michael Owen și David Beckham, de la englezoi, futu-le muma-n cur, așa, preventiv, măi, Adiță, că toți ne fură, cum îi spusese încă de ieri domnul Noni Ungureanu, de la etajul trei, care, de altfel, l-a și invitat, dubios de amabil, să vadă meciul împreună.

Dar domnul Noni Ungureanu locuia cu mama dumnealui, care era paralizată, îi dădea mâncare cu lingurița și Adrian n-avea chef să vadă meciul, era totuși Anglia!, în miros de pișat de babă.

Nu pot, domnu’ Ungureanu, mă duc și eu cu băieții de la mine din clasă. Mințise fără să clipească.

Și s-a dus. Doar că singur.

S-a dus la Piața Romană, știa exact unde merge. S-a așezat pe mai multe cutii de banane importate din Ecuador și s-a uitat acolo la meci, acolo, privind televizoarele din vitrina cu electrocasnice din viitor.

Iar după ce Dan Petrescu a dat golul victoriei la ultima fază a jocului, Adrian a simțit cum sufletul său se înalță la cer și nici măcar nu mai coboară pe pământ.

Oamenii își ieșiseră din minți, un băiețandru escaladase statuia Lupoaicei din rond, își dăduse pantalonii jos, își dăduse chiloții jos și futea în cur lupoaica de piatră sau de marmură sau de ce mă-sa pe gheață era și lupoaica, în timp ce mulțimea urla Hagi! Hagi!

Ce o fi avut cu lupoaica, Adrian nu putea spune, pentru că el nici nu se alăturase mulțimii.

Pentru că deodată în loc de golul lui Dan Petrescu și urletul comentatorului – am învins, deocamdată am trecut de Anglia, suntem în optimile de finală ale Cupei Mondiale, stimați telespectatori, am învins Anglia! -, Adrian se văzu pe sine în televizor.

El era! Mai bătrân cu douăzeci de ani, cu barbă și riduri și un început de chelie, dar nu avea cine să fie altcineva. Era el și mânca un căcat în televizor, noi nu avem nici cadrul legislativ care să permită, situația e de așa natură că…

Era el, dar era parlamentar, Dumnezeule mare, parlamentar de la partidul…

Nici nu a apucat să citească pe ecran de la ce partid era, din televizor venea un miros puternic de căcat, o duhoare ca de mort.

I se făcuse o grozavă scârbă de el însuși, cum, de ce, ce se întâmplase cu el? Ochii lui albaștri erau bulbucați, gura lui rămăsese deschisă, părul lui era vâlvoi. Era uluit.

Și chiar atunci prin spatele lui Adrian trecea opintindu-se un bărbat care ducea o cruce în cârcă.

– Ăsta cine e?, auzi Adrian o voce, era o voce stinsă, ca a unui om care a urlat prea mult Hagi! Hagi!
– Nu-l știi pe ăsta? E Iisus din Colentina, răspunse o altă voce, la fel de stinsă.
– Ce chestie!
– Și ăsta?
– Ăsta de pe cartoane?!
– Da, el.
– Nu știu cine e, să moară mama. Hai să vedem, să-l întoarcem.

Și Adrian simți cum e împins ușor cu vârful piciorului de un străin și deodată se prăvăli într-o parte, ca și cum ar fi fost mort.

– Bă, da’ pute, mai auzi, înainte să rămână pentru totdeauna vara lui 1998.

Mai departe, băiețandrul fără nume călărea lupoaia și în jur oamenii strigau hău!, hău!, hău! Și “Living la vidaaaa locaaaa, allez, allez, allez!”, mai strigau ei.

Și ochii albaștri ai lui Adrian erau închiși și acum chiar era pentru totdeauna vara lui 1998.