Împăratul e mort.

Împăratul e mort, iar eu nu mai sunt copil.

Eu nu mai sunt copil, iar Împăratul e mort.

În urma lui, au rămas o împărăteasă, un supus fără stăpân și bătrâna lor mamă nedumerită. Bătrâna mamă nedumerită, bătrâna mamă nedumerită…

Priviți-i. Ei sunt mătușa, tatăl și mamaia mea. Oricine poate să vadă – au sufletul moale și greoi în măruntaiele de lut – un ghem de vată în ulei. Toți trei îl pomenesc pe Împărat și îi aprind o lumânare într-o sfântă zi de miercuri.

Azi e miercuri.

E o sfântă zi de miercuri și mă gândesc la povestea Împăratului, la Hainele cele noi ale împăratului. Țin minte. Era odată un împărat și el își cheltuia toată averea pe haine. Îi plăcea să fie lăudat pentru ținutele sale, în timp ce țara se ducea dracu`, în timp ce țara se ducea dracu`. Nu mai sunt copil, pot să vorbesc cum vreau. Așa că țara se ducea dracu`. Și într-o zi au venit unii, cică să-i facă împăratului cele mai frumoase haine, pe care puteau să le vadă numai cei deștepți și devotați împărăției, adică țării. Și nu le vedea nici dracu`, pentru că de fapt nu era nimic, nicio haină. Negustorii ăia țeseau în gol, stofele, mătăsurile, toate le-aruncau într-un cufăr, iar la finalul poveștii, când l-au îmbrăcat pe împărat cu hainele noi (sanchi), toată lumea se mira, că vai ce deosebit e împăratul, vai ce haine frumoase are. Doar nu voia nimeni să pară prost sau răzvrătit. Mai ales împăratul, pentru că vedea și el că stătea în curu` gol în fața mulțimii și totuși nu putea admite că e prost. Împăratul seamănă cu unchiul meu. Împăratul seamănă cu unchiul meu, iar în poveste apare și un copil. Dar eu nu semăn cu acel copil.

Eu nu mai sunt copil, iar Împăratul e mort.

Unchiul meu e mort.

Nimeni nu știa în ce împrejurare a murit. Doar mamaie zice c-ar fi simțit în oase cum s-a chinuit Împăratul și cum, în ultima noapte, au sărit aghiotanții pe fereastră, cei care îi rămăseseră alături, când cearșaful aruncat peste trupul gol a luat foc de la pielea încinsă a muribundului. Slăbise ca un drac, Dumnezeu să-l ierte, ofta mamaie cu palma răsfirată pe-o ceașcă de cafea, în semnul crucii. Uite-așa ne trec zilele și tot nu știm ce-i pe pământ.

Nu mai știm ce-i pe pământ.

Dar știam prea bine că Împăratul fugise cu alta, pe care o ținuse mai întâi ascunsă în cufărul de stofe și mătăsuri. Se spunea despre ea că-i născută-n China și că-i plăcea și ei să umble cu haine d-alea, de nu le vede nimeni, că i-a făcut două fete, care ajunseseră și ele care încotro, lipite pe ușa atelierelor de croitorie sau prin cizmării, și că unii dintre aghiotanți, în cârdășie cu femeia asta și cu fetele ei, i-au secat Împăratului traista, și de viață, și de bani. Bani, bani, bani.

Împăratul nostru iubise hainele și banii. Era militar și când nu purta costumul său de ofițer de aviație, strălucea în cămășile apretate de mătușa mea. Și pentru că nu putea, afurisita, să le facă pe toate, împăratul avea, pe fiecare palier, oameni care făceau treburile pentru care el nu îndrăznea să se coboare de pe tron. Cineva îi conducea mașina, altcineva trimitea mesaje către femeia din cufăr, un altul se îngrijea de cufăr, să plătească facturile – era un cufăr cu două camere în cealaltă parte a orașului – și mai era cineva care făcea cumpărăturile pentru neamurile împărătesei, adică pentru noi.

Pentru noi, pentru noi. Câte nu s-au făcut pentru noi în casa asta, în țara asta, în viața asta.

-Nu din cauza noastră a plecat, spune tata astăzi, în sfânta zi de miercuri.

-Ei, cum să plece din cauza noastră? L-am iubit ca pe copilul meu, zice mamaia, în timp ce din urechile copilului ei aproape că ies aburi.

Aburi. Urechi pline de aburi. Urechile mătușii mele, pline de aburi.

Mătușa mea e frumoasă ca o împărăteasă, însă frumusețea și-o păstrează, mai ales, într-o fotografie – ca o proteză într-un pahar. Acum, ea stă singură deasupra aragazului și învârte o lingură de lemn în oala cu pilaf. Are forță în brațele pe care-i atârnă niște grăsimi dantelate. Înăbușită în cartilagiile ei trădate, forța aceasta îți lasă impresia că, odată lăsată liberă, ea s-ar năpusti cu totul asupra găinilor moarte, asupra mâncării, asupra noastră, asupra lumii și, în cele din urmă, asupra Împăratului – mort sau viu.

Dar Împăratul e mort. Împăratul e mort.

-Mai ții minte, tușică? mă întreabă ea. Ce-i veni să mă bage în seamă? Ah, eu nu mai sunt copil. Am uitat că nu mai sunt copil. Îi spuneai căposule, zice.

Asta pentru că avea capul mare. Cum să nu țin minte? De trei ori ar fi intrat capul meu în capul lui. Dar stăteam departe de el și, pe măsură ce creșteam, stăteam din ce în ce mai departe, cu toate că deja nu mai aveam loc printre nările lui. Avea nările uriașe. Mă temeam să nu mă tragă pe nas dintr-o singură inspirație, așa erau de mari nările lui, ca două peșteri uscate și nervoase, cu stalactite negre, păroase și mâncătoare de copii. Pe-atunci, împărăteasa îi dădea să mănânce ca unui bebeluș. Îi alegea pentru masă cele mai frumoase haine, apoi îi așeza la gât medaliile, una câte una și îi tăia carnea din farfurie în bucățele mici, chiar dacă, uneori, era singura bucată de carne pe care noi, restul, o vedeam toată săptămâna. Trebuia să fie a lui. Merita. Doar era cumpărată de el. Adusă de el cu mânuțele lui, el, care, vorba aia, avea om pentru toate. Tot el o salvase pe mătușa, lumina cu ochi albaștri a familiei noastre, singura care făcuse, până atunci, o facultate. El o văzuse răsărind din băncile universității și o făcuse Împărăteasă. Să zică mersi, parcă ne spunea din mers, în poveste nici măcar nu se pomenește de vreo Împărăteasă.

În fiecare seară, el îi săruta picioarele pe care tot el călcase toată ziua și care sângerau în cheaguri, șiruri, șiruri, șiruri. Noaptea venea ca un blestem tăios și umed, dar în cele din urmă tot el o salvase și de acesta. A fost, a fost o dimineață în care pacea se ivise, dintre picioarele ei, ca o întrebare violentă, în formă de umeraș. De durere, Împărătesei i se înroșiseră până și ochii, dar n-a spus nimănui și, chiar dacă ar fi deschis gura, nici măcar ea nu și-ar fi auzit ecoul. Ecoul, ecoul.

Și astăzi suntem tot o familie de surdomuți. Ai noștri cu toții au fost învățați să tacă, să nu spună, să nu vadă. Ceea ce nu vezi sau nu auzi, nici măcar nu există. Există? Există. Dar uneori, ca să fii împăcat, e bine să nu existe. Închizi ochii, pentru că e mai importantă pacea decât dreptatea, și-apoi, dacă e să vorbim despre dreptate, mămăiței și tatălui meu le găsise Împăratul câte o slujbă la palat – așa îi spuneam eu aeroportului.

-Datorită lui avem ce pune astăzi pe masă. Dumnezeu să-l ierte, spune tata, care între timp făcuse din Dumnezeu noul lui stăpân.

Dumnezeu să-l ierte. Dumnezeu să-l ierte.

E sfânta zi de miercuri și n-am uitat povestea. Doar că nu mai sunt copil. În Hainele cele noi ale împăratului, era și-un copil. Împăratul e gol, spune copilul pe ultima pagină.

Din geam răzbate o lumină crudă. Stăm cu toții la masă. Eu, tușica, tata și mamaie. Pe fețele lor văd riduri care ies din contur, se țin de mână într-un cerc, mă cheamă, mă cuprind, ne învârtim, amețim și umblăm rătăciți, căutând pe cineva pe care să-l urmăm în tăcere. Între timp, cuvintele nespuse ni le-am scris fără să vrem pe față. Sacii pe care mătușa mea îi poartă în loc de ochi atârnă deasupra farfuriei ca o solniță. Cum putem să mâncăm și să dormim în același timp?

-Împăratul era gol.

Asta e vocea nevinovăției, ar trebui să-mi răspundă tata, dar cumva, deși în bucătărie se aude numai recunoștința obrajilor noștri, e prea multă gălăgie să mă audă cineva.

-Împăratul era gol, tată.

-De unde ai scos-o pe-asta? îmi răspunde în cele din urmă, fără să își ridice ochii din farfurie.

-Împăratul era gol. I-am simțit pielea rece, de șopârlă, și parfumul amestecat cu bere. Era îmbrăcat numai cu șapca de ofițer și cu o medalie, și ea la fel de rece. M-a luat în brațe și mi-a spus ce mare te-ai făcut.

Tata nu spune nimic, dar o roagă pe mătușa mea să îi dea solnița. Când dă s-o apuce, sarea se varsă pe masă și cumva nu există ceva mai primejdios de atât. Fiecare stropește cu sare peste umăr de trei ori. Nimănui nu-i place să se certe. Nimănui nu-i place să se certe. Cearta e sfârșitul lumii, să plece Împăratul a fost sfârșitul lumii.

-Era înainte ca el să plece, ți-am spus și-atunci, tată.

-Nu mi-ai spus nimic. Altfel nu-mi aminteam?

Numai eu îmi amintesc baia cu faianță verde și coroana lui de Împărat. Ce cauți în baie? Da chiar, ce caut în baie? Nu știi că Împăratul merge singur la baie? Medalia strălucește în jumătatea sa de întuneric, iar prin geamul pătrățos, acoperit de trunchiul unui zarzăr, lumina intră ca o mantie. Însă nimeni nu-și amintește de nimic. La plecare, Împăratul îi orbise pe toți cu mantia lui.

-Împăratul era gol.

-Ai visat, spune tata.

-Taci cu mamaia, că nu-i bine să-i vorbești de rău pe morți. Tu așa să te închini seara la Dumnezeu și să spui Doamne, eu nu știu, Doamne, tu știi.

Bătrâna mamă nedumerită. Mamaia rupe o bucățică de pâine și-o înmoaie în pilaf și fiecare dumicat pe care-l înghite seamănă cu o împărtășanie.

-Să zici bogdaproste, că nu știi cum ți-o fi și ție soarta, mamaie. Tușică-ta avea un rând de țoale când a luat-o Împăratul. A iubit-o mult. Și uite că l-a încântat aia, chinezoaica, mai mult, și s-a dus.

-Gata, mămico, ajunge, se aude împărăteasa. S-a dus, Dumnezeu să-l ierte.

S-a dus, Dumnezeu să-l ierte.

Dumnezeu să-l ierte.

Nu pot să mănânc. Plec de la masă și ies în curte. De-acolo mă uit înapoi, pe fereastră. Îmbrăcămintea, fețele, gesturile, până și sufletele alor mei îmi apar prin fața ochilor într-o armonie perfectă. Priviți-i. Nu-i așa că seamănă cu o familie fericită? De-acum, Împăratul e mort, iar eu nu mai sunt copil. Glasul nevinovăției deja nu mai există. Dar până și moartea mi se pare trecătoare și nu știu ce mă sperie mai mult, moartea sau viața. Nu rămâne nimic, nici dintr-una, nici din cealaltă. Numai poveștile rămân și acum mă gândesc la Hainele cele noi ale împăratului.

Hainele cele noi ale Împăratului.

Ce haine i-or fi ales, pentru ultimul drum, Împăratului?