Duba a pornit atât de încet încât abia când a pus frână mi-am dat seama că până atunci merseserăm. Ne-am oprit la semafor. Lumina lui roșie colora ninsoarea care începuse din nou. Am realizat că am plecat de la semafor doar când n-am mai văzut lumina roșie. De simțit, n-am simțit. Dar ce mai simțeam eu? Nimic.

Chioruʹ și ceilalți trei dormeau în dubă, sedați. Cei trei necunoscuți se sprijineau unii pe alții, aproape căzuți de pe banchetă. Dacă n-ar fi fost centurile care să-i țină s-ar fi prăbușit pe podea. Chioruʹ dormea cu capul lipit de geam. Din gură îi atârna un fir cleios de salivă. Farurile mașinilor îi albeau din când în când capul făcându-l să semene cu o stafie. La semafor stafia se înroșea de parcă s-ar fi umplut de sânge. Saliva tremura scursă ca dintr-o rană.

Sângele era semn rău. Și dacă era de-adevăratelea, și dacă era doar la tine în cap. Uneori, oamenii își începeau poveștile vorbind despre sânge. Unul intrase într-o cameră care era plină de sânge dar în care, de fapt, nu era sânge, ci fratele lui, mort. Într-o după-amiază, mătușă-mea văzuse cum totul în jurul ei se înroșise ca sângele. Peste câteva ore chiar așa avea să fie, în autobuzul cu care călătorea. Nu credeam în sânge, ci în întuneric. Mintea mea nu colora niciodată lucrurile în roșu. În schimb, avea momente în care înnegrea totul, în care lăsa noaptea se coboare peste lume. Atunci auzeam un bâzâit strident și inima mi se umfla, încercând parcă să-mi spargă pieptul.

Duba s-a oprit. Polițista a deschis ușa. A urcat la noi. Mi-a scos centura, m-a prins de mâini și m-a tras spre ea. M-am ridicat și am coborât cu ea de mână. Duba era parcată în fața unei clădiri pătrățoase cu vreo trei etaje. Polițistul nu oprise farurile. Luminile lor trasau alei albe până la intrarea în clădire. În aleile farurilor cădea o ninsoare murdară. Din clădire s-a auzit un urlet urmat de un zgomot ca de geam spart. Am mers încet spre intrare. Femeia aia în uniformă continua să mă țină de mână fără să spună nicio vorbă. Înțelesese, probabil, că nu înțelegeam nimic în limba ei.

Am urcat cele câteva trepte de la intrare. În prajul ușii m-am întors. Polițistul îl urcase pe Chioruʹ într-un scaun cu rotile și se chinuia să-i prindă centura. Și scaunul și centura erau pentru oameni obișnuiți, nu pentru matahale ca Chioruʹ. Capul i se clătina de parcă ar fi fost prins de corp doar cu o ață subțire. Lumina roșie a stopurilor îl umpluse de sânge.

Am intrat în clădire. Polițista m-a condus spre un fotoliu. M-am așezat și am rămas acolo în timp ce ea s-a apucat să completeze niște hârtii la recepție. Pe urmă nu-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat.

Poate am adormit. Sau poate că mintea mea a înnegrit din nou lumea, nu știu. M-am trezit într-o cameră cu vreo zece paturi suprapuse și cu foarte multe femei. Femeile vorbeau, dar nu înțelegeam nimic. Niciun cuvânt. Vorbele lor veneau spre mine ca ghearele unei fiare care nu ajunge la prada din vizuină. Reci. Rele.

De prin paturi mai veneau și alte femei. Se ridicau de sub păturile albastre, se dădeau jos și începeau să meargă. În urma unei femei se mai ridica încă una și încă una, ca figurinele tăiate cu foarfeca în ghirlandele de Crăciun. Se umpluse camera de figurine care veneau spre mine. Pașii lor zgâriau podeaua. Vorbele lor zgâriau aerul și parcă și pe mine. Le simțeam ghearele înfigându-mi-se în carne.

M-am tras înapoi. Dar n-aveam unde să mă duc. Spatele mi s-a lipit de ceva tare. De perete. Atunci mi-am dat seama că și eu stăteam pe un pat. Lângă mine era o pătură albastră împăturită. Mi-am ridicat genunchii la piept și mi i-am prins cu mâinile. Vocile s-au unit într-un strigăt. Femeile și-au pierdut contururile. Zeci de umbre s-au aruncat pe mine legănându-se ca valurile. Ca niște valuri negre. Mintea mea n-a văzut niciodată sânge, ci doar întuneric.

Mi-am băgat capul între picioare. Am închis ochii și în jur s-a făcut noapte.