Și abia după aceea veni tristețea. Ploua și ploaia aceea spăla pădurea de toate păcatele. El nu își dădea seama dacă era frumoasă și nici măcar nu îl interesa, voia să facă dragoste cu ea, chiar dacă nu o iubea. Ea era probabil beată și ar fi mers până la capăt, dacă nu ar fi fost într-una dintre acele perioade mai delicate. Cum ajunseseră în pădurea aceasta, în cabana aceasta, între atâția idioți veseli? Erau două epave, erau doi oameni care așteptau o barcă de salvare care nu a mai ajuns niciodată? Cine stă se întrebe așa ceva când ea are pielea ca de mătase și degetele sale alunecă pe trupul ei așa cum alunecă degetele marilor muzicieni pe claviatură? Era, bineînțeles, octombrie.

S-a întors în camera lui singur și înfrânt și adormi pe muzica acestor cuvinte spuse cândva de un nihilist într-o mansardă din Paris: în tristețe se pune tot sufletul. Adormi scriind o poveste în minte, povestea se scria singură, dar tristețea nu trecea, avea nevoie de ea și de speranța că dragostea ar putea totuși să existe, era însetat de propriul sânge, așa că își lăsă sufletul să sângereze și ploua, ploua, ploua.

Ar fi trebuit să știe, ar fi trebuit să știe încă de atunci, din dimineața care a urmat  – ce altceva poți face cu o tânără care e gata să se arunce așa într-o poveste, ca într-o prăpastie? Nu trecuseră nici măcar trei ore de când se întâlniseră și ajunsese în patul ei și îi mușcase sânii și gâtul și se lăsase îmbătat de dorința chinuitoare de a o avea cu totul și pentru totdeauna.

Dimineața era pentru remușcări, trebuia să încheie seara bărbătește și să pună un punct care să nu se mai șteargă. Dar când ești tânăr și paradisul e după colț nu ai curajul de a încheia așa o afacere intimă, chiar dacă plouă și tristețea începe coborârea.

Ea avea douăzeci și cinci de ani, își epuizase prima iubire, iar acum, firește, voia să recupereze timpul pierdut, era în călduri și căuta aventuri. Nu era chiar greu de înțeles, dar el nu a înțeles. Căci ea mai avea și ochii verzi și adânci și el s-a dus în larg și nu s-a mai întors de acolo.

O săptămână mai târziu, în oraș, în mica ei garsonieră închiriată, a explorat-o ca pe un continent nou, a mers foarte departe și foarte adânc și a continuat să rămână orb.

Era toată un semn de exclamare, cum vorbea, cum gândea, ce idealuri avea, era banală și îngrozitoare și avea să ajungă, dacă nu era deja, o corporatistă dintre cele mai dezgustătoare, oameni pe care el îi detesta fiindcă își dădeau libertatea pe bani și căutau să umple golul cu obiecte și ridicole căutări “spirituale” ale sinelui și bineînțeles că golul nu se umplea.

Nu era nimic, nimic în ființa ei profundă de care să se lege, nimic în afară de trupul ei despre care știa acum că e minunat, da, ea era frumoasă, era cea mai frumoasă femeie din lume și bineînțeles că începu să o iubească, deși ar fi trebuit să se ferească, dar cum să te ferești când privirea ei era mare, privirea ei era ocean, iar gustul ei era dulce și el nici nu băgase de seamă că ploaia nu se mai oprise niciodată de când o întâlnise.

Și mai avea ea și o pisică bătrână și oarbă și el nici măcar nu se simțea vinovat când schimba curgerea timpului și nopțile deveneau tot mai lungi, tot mai lungi, tot mai lungi și nu se mai sfârșeau.