Încă o zi din lunga mea viață, una după alta, zilele mi se întind pe piele ca solzii unui șarpe, mă târăsc pe lângă ziduri, pe lângă garduri, prin colțuri întunecoase, să nu fiu văzută, să nu fiu simțită, să nu fiu.

Dar iată că sunt, nici eu nu știu cum și mai ales de ce, respir și mă mișc, îmi întorc capul să nu văd soarele care apare din nou și ziua născută odată cu el, ziua care-mi pipăie deja corpul să găsească un loc în care să-și înfigă ghearele, în tălpile crăpate, în palme, în spate sau poate chiar în cap, în ochii pe care îi închid și-i țin strânși-strânși, să nu treacă niciun fir de lumină printre pleoape, numai că pleoapele mele sunt transparente și lasă să intre în mine tot ce e dincolo, văd umbrele lumii de acum și umbrele lumii de altădată, lumea e făcută din umbre iar eu nu sunt altceva decât o pată întunecată lungită pe un trotuar.

Uneori mă ridic și merg, umbra mi se întinde până la colțul străzii, călcată de picioarele trecătorilor și de umbrele roților, mașină după mașină trece peste mine – trece sau trec? – nu știu, nu mai știu, am uitat totul, mă scarpin pe gât, m-a mușcat ceva sau poate e doar din cauza mizeriei, o să mă duc zilele astea să mă spăl, să-mi scot umbrele negre de pe umbra vagă a corpului meu.

Ridic mâinile și ating semaforul cu vârfurile degetelor mele de umbră, un copil se sperie, șoptește mami și se lipește îngrozit de mama lui, arăt ca o sperietoare, știu; îi zâmbesc, dar zâmbetul meu îl sperie și mai tare, o apucă pe maică-sa de un picior și își ascunde fața în șoldul ei moale, aș vrea să-i spun că n-am vrut să-l sperii, dar știu că vocea mea l-ar înfricoșa încă și mai tare, tac și traversez.

Ajung la intersecție, aici în capăt e magazinul de jucării, o hală mare plină cu obiecte din ce în ce mai urâte, dar cine sunt eu să vorbesc despre frumusețe? nu-mi plac păpușile de acum, cu ochii uriași și hainele zdrențuite, nu-mi plac nici mașinuțele, nici plușurile, copiii se joacă cu lucruri sclipitoare pe care nu le recunosc – dihănii burtoase cu urechi lungi, creaturi cu gurile pline de dinți ascuțiți, plastice și tinichele care urmează să se rupă imediat după ce trec de casa de marcat – singurul lucru frumos din magazin e ceva care se află în afara lui, o cămăruță tăiată în zid și despărțită de stradă printr-un geam gros, chichineața nu e mai mare de două palme, o miniatură cu pat, dulap, masă și două scaune, cu flori galbene și cearșafuri în pătrățele.

Camera pare goală, dar nu e, uneori văd înăuntru o doamnă-șoricel care le pregătește copiilor cacao cu lapte, alteori îl văd pe domnul-șoricel cu mânecile suflecate, urcat pe o scară, reparând ceva la tavan, iar alteori îi văd chiar pe copii-șoricel, unul își face temele în timp ce alți doi se joacă pe sub masă cu niște bile colorate, le rostogolesc de la unul la altul și râd, râsul lor trece prin geamul cămăruței, umple strada, inundă lumea și mă face și pe mine să zâmbesc, închid ochii și mă întorc așa la locul meu, încă o zi din lunga mea viață, una după alta, zi după zi,

n-am nevoie să deschid ochii, viața mea curge oricum pe întuneric, pun un picior în fața celuilalt, mă feresc de trecerea grăbită a oamenilor și de mașini, copilul-șoricel care-și făcea temele și-a strâns caietele și acum se joacă cu frații lui, tatăl-șoricel se întoarce de la lucru, își pune basca în cuier și merge să se spele pe mâini, în timp ce mama-șoricel pune pe masă o supieră din care iese abur.

Nu miroase frumos, dar recunosc mirosul, puțin iute, puțin acru și un pic putred, îmi e atât de familiar mirosul ăsta încât mă opresc, am ajuns, aici e la mine, îmi spun și nici n-am nevoie să deschid ochii ca să-mi recunosc salteaua albastră și sacoșa cu lucruri, trag aer în piept și ciulesc urechile, de după colț de aud bufnituri înfundate și un râs isteric, trebuie să fie Chioru și Țavă, și chiar ei sunt, uite-i că apar de după marginea clădirii scuipându-se, Chioru e mic și oricât de tare se străduiește să sară nu reușește să-l scuipe pe Țavă mai sus de piept, în schimb Țavă îl nimerește de fiecare dată fix acolo unde vrea – frunte, bărbie sau nas – și după cum decurge lupta îmi dau seama că, săracii! au uitat de mult de la ce au început cearta, acum nu-și mai strigă decât lasă că-ți arăt eu ție și ia zi, mă! mai faci? mai faci, mă? numai că niciunul nu știe ce nu trebuie să mai facă și chiar dacă ar ști ar urma să uite imediat, așa cum uită de fiecare dată și ei și eu și lumea noastră toată,

zi după zi, lună după lună și an după an, o uitare groasă ni se întinde pe piele.