Încă una

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Și în jurul meu erau toți oamenii care de mult nu-mi mai vorbeau, toate rămășițele unui trecut pe care d-abia-l mai cunoșteam, toți prietenii pe care nu-i mai aveam. Și ei nu-mi spuneau niciun cuvânt, dar chiar de ar fi spus, n-aș mai fi-nțeles nimic, căci ar fi oftat într-o limbă ce nu-mi mai suna a nimic.

Și se vedea bine că nu veniseră să stea, erau cu toții pe fugă, toți cu alte vieți care nu se opresc, ale dracului, nicio clipă. Păreau ca săriți din tramvai numai pentru o secundă, numai pentru o clipă, atât cât să își strâmbe gura a scârbă și să-mi arunce o flegmă pe obraz. Apoi să urce la loc. Și privirile lor puțeau într-adevăr a scuipat, iar eu simțeam nevoia să-mi șterg fața și să plec capul, căci dacă ei totuși mi-ar fi vorbit și dacă eu aș mai fi putut înțelege, poate aș fi auzit cum îmi spun și atunci, ca mereu, că am plecat.

Și eu credeam că s-au schimbat, că nimic nu mai e ca înainte, ci numai eu, la fel, la fel mereu, la fel ca acum 10 ani, ca acum 15 ani, și tot tânăr, în timp ce ei n-au încetat să-mbătrânească, și eu tot sincer, iar ei mințeau și mă mințeau și se mințeau, și eu tot căutam adevărul și viața și, mai ales, moartea și ei nu mai căutau nimic, nimic nu era acolo să fie găsit, nimic în afară de ziua următoare și cea de după ea, totuși, niciodată azi.

Și nici ei nu se schimbaseră, iar eu chiar eram la fel, doar timpurile erau altele și distanțele ne șubreziseră și ațele de ne legau, și ele, și ancorele de le tot aruncam nimereau în alte locuri, nu mai aveam porturi comune și mările și oceanele ne erau și ele diferite, ba chiar și cerul se lumina altfel, deci cum să nu ni se modifice viețile, bietele de ele, când nici pământul pe care călcam nu ne era aidoma?

Și știam că-s doar fantome, că vor dispărea de-ndată ce voi fi deschis ochii, că mâinile și picioarele și gâturile lor se puteau contorsiona sub forme nefirești, că-n loc de dinți le-ar fi putut crește colți, și-n loc de labe, copite, dar păreau toți atât de reali, eterni, atât de aproape, palpabili, deși nu erau.

Și nu înțelegeam nici măcar de ce veniseră dacă de stat n-aveau de gând s-o facă, dacă de vorbit n-aveau nimic, dacă nici măcar nu-i chemasem și nici ei nu-și doreau să fie acolo. O reminiscență a lumii care uită totul imediat, ca pe un vis, a prieteniei care nu e prietenie decât puțin.

Și-n spatele lor tot încercam să-mi ghicesc familia, ca pe o consolare a unei absențe perpetue. Și poate dacă ar fi venit și mama, și tata, și frate-miu, tot ar fi fost ceva, căci trăiam încă cu senzația că pe ei i-aș fi putut înțelege și fără cuvinte, ca și cum ar fi fost suficient să fi trăit în aceeași casă, să fi mâncat aceleași cine și să fi dormit în aceleași paturi ca să fim la fel.

Și nu eram, oricât ne-am fi străduit să fim, căci ne separau mai multe lucruri decât ne uneau, vedeam cu alți ochi aceleași întâmplări și lumea, deși aceeași, ne era altfel pentru fiecare, iar granițele însemnau altceva pentru mine decât pentru ei, eu le trasam doar de nevoie sau pentru stil, în timp ce ei le vedeau peste tot, ca impuse de alții, mereu alții, acei alții, care alții?

Și când deschideam ochii, în fața mea dormeau liniștite fetele și soția. Afară era noapte și doar le ghiceam chipurile în întuneric, desenându-le în minte ghidat de răsuflările lor, aia mică cu un ușor scrâșnet de dinți și nasul înfundat, aia mare cu scurte gemete și respirații adânci, iar soția cu un șuierat aproape imperceptibil. Și le vedeam aievea, căci le cunoșteam grimasele și zâmbetele și somnul și visele și dorințele și trăirea toată. Și nimic nu-mi aparținea.

Și odată treziți, ne vedeam fiecare de zilele noastre și eu, nu știu ele, așteptam seara, când ne regăseam, dar seara nu venea așa cum o așteptam și-atunci așteptam noaptea, iar noaptea eram singur cu fantomele mele și mă gândeam când o să apară și ele printre ele, căci la un moment dat fiecare devenim fantoma altcuiva și dincolo de toți oamenii care nu-mi mai vorbeau, de familia pe care nu reușeam s-o zăresc în spatele lor, le căutam, cu teamă, și pe ele, sperând, totuși, că aveau să mai întârzie măcar puțin.

Și zilele de la serviciu începeau mereu în același mod, și poate nu era chiar așa, dar eu asta vedeam, vedeam în toate birourile oameni plângând, în fiecare cameră erau femei și bărbați care plângeau, și nimic nu le putea opri plânsul, chiar dacă spre după-amiază aveam senzația că se purtaseră conversații, că lumea schimbase idei, că treaba avansase, că oamenii munciseră, eu știam, știam că totul fusese doar un plâns și fantome care strigă neauzite, strigăte în șoapte, șoapte în suspine și la final doar un oftat și un pic de liniște.

Și acasă ajungeam când apusul venea prea târziu ca să mai fie apus, căci zilele deveniseră prea lungi ca să mai fie suportabile, iar nopțile nu aduceau niciodată nimic bun, nimic bun nu se-ntâmplă noaptea, nici când e liniște, nici când e zgomot, noaptea lumea se termină din nou, tăcută sau însoțită de o bufnitură puternică, ea moare.

Și atunci mă-ntorceam în trecut și revedeam toți oamenii care nu-mi mai vorbeau, căutându-mi familia în spatele lor, privind printre pleoapele semi-închise cu frică, jinduind ca fetele și soția să nu apară.

Și în fața mea era poate ultimul prieten, poate chiar ultimul om de pe pământ, iar el nu asculta și nu vedea nimic, el nu voia să fie nici ascultat, nici văzut, deși poate ar fi meritat efortul, căci putea la fel de bine să fie ultima noastră vară înainte ca unul dintre noi să devină fantomă.

Căci unul dintre noi trebuia să moară de cancer în anul următor.

Și eu nu mă puteam opri din a mă gândi că asta ar fi putut, totuși, fi o poveste bună. Încă una.

Sebastian Perju

Sebastian Perju este prozator și locuiește în Franța. A debutat la Editura Zugzwang cu romanul „Culorile adevărului”, care poate fi cumpărat de AICI. Textele lui pot fi citite și în „Antologia Revistei Zugzwang”, care poate fi achiziționată de AICI.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: