Nino Amor nu mai ieșise din casă de peste un deceniu. Se săturase de ce vedea pe stradă. Se scârbise. Lumea veche dispăruse și-l durea urâțenia lumii noi. Oamenii noi nu mai purtau costum sau rochie; erau îmbrăcați în zdrențe. Nu mai vorbeau unii cu alții; vorbeau singuri pe stradă, cu privirea pierdută și fire lungi de plastic atârnate de urechi. Nu mai dădeau doi bani pe nimic, dar disprețuiau mai cu seamă bătrânii. Pe vremea lui, vârsta era respectată. Dar vremea lui trecuse de mult.

Nino era bătrân și singur. Și hotărât să nu mai iasă din casă decât cu picioarele înainte, între patru scânduri. O dată pe săptămână venea la el o fătucă cu blugii rupți să-i aducă o oală cu mâncare și să-i arunce gunoiul. Nu mai știa cine era fătuca, în caz că știuse vreodată. Poate vreo nepoată, poate cine știe… Ar fi vrut s-o întrebe, dar duduia vorbea continuu prin firele de plastic atârnate de urechi și vorbele ei îl cutremurau. Pe vremea lui, numai birjarii și pârnăiașii scoteau așa ceva pe gură. Iar fetele… fetele se înroșeau și numai dacă li se părea că au auzit ceva mai deocheat. Fătuca asta nu se înroșește neam. Vine înjurând golănește, izbește ușa de perete, trântește oala cu mâncare pe masă, ia punga cu gunoi și pleacă. Nu salută, nu nimic. Parc-ar veni la mort. Sau parcă ar fi chiar ea moartă.

Fetele de pe vremea lui erau vii, erau calde. Le sclipeau ochii, le vibra corpul, le transpirau tâmplele. Știau să primească un buchet de flori. Știau să poarte o rochie. Știau să șoptească vorbe de dragoste. Iar Nino auzise multe asemenea șoapte. Pentru că Nino iubise mult la viața lui. Așa se născuse el, cu o inimă mare, dar care-i plesnise la prima atingere a dragostei; se zdrențuise pe toate părțile, se deșirase în mii de fire subțiri, în inimi mai mici. Cu firele astea fine, se legase Nino de iubirile lui. Dar nu ținuseră; se rupseseră toate.

Nino Amor se născuse între cele două războaie mondiale într-o familie de lăutari. Toți cântau la ei în casă: și bunicii, și unchii, și taică-su, și frații lui mai mari. Când venise maică-sa să-l ia din curte, Nino chinuia un acordeon. Avea nouă ani și tocmai ce prinsese ritmul unei romanțe la modă. Oamenii voiau să uite moartea, frica. Voiau să trăiască. Purtau pălării și eșarfe, mergeau la teatru și serate, petreceau prin restaurante și grădini de vară. Și cum nu se poate petrecere fără muzică, lăutarii erau chemați seară de seară. Tatăl și frații lui mai mari cântau în grădina de vară, dar uneori mergeau și prin alte părți să cânte. Acum se duseseră departe, într-un orășel de munte unde un general în rezervă își sărbătorea fata. Se duseseră și nu se mai întorseseră. Trecuse o săptămână și nu știau nimic de ei. Maică-sa așteptase cât așteptase, dar cât putea să mai aștepte? Îl luase pe Nino și plecaseră la bobăreasă. În capătul mahalalei, în fundul unei curți pline de noroi și de copii care-l frământau în picioare jucându-se, într-o cameră rece și întunecoasă, o bătrână dădea în bobi, citind viitorul omenirii întregi.

• Se duce de râpă, se duce de râpă lumea asta… se întoarce cu susul în jos, se strică toate rânduielile… luați aminte ce vă spune bobăreasa, bobăreasa vede, bobăreasa știe, bobăreasa nu dă greș…

Avea dreptate. Lumea se stricase. Știuse bobăreasa, nu dăduse greș. Mi-o aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Purta o basma roșie legată la spate, cozi împletite și un inel negru, mare cât un cărăbuș, pe degetul mare. De cum ne-a văzut, a început să-și răsucească mâna. La început încetișor, apoi mai repede, și mai repede, din ce în ce mai repede. Inelul fura lumină de la fereastra camerei, de la duhuri sau poate de la ochii aprinși ai bobăresei. Se colora ba în roșu, ba în verde, ba se lumina, ba se stingea de tot și aproape că nu se mai vedea pe mâna zbârcită a femeii care se ridicase de pe scăunelul cu trei picioare și se învârtea ea însăși trasă parcă de mâna cu inel, frângându-se de la mijloc, aruncându-și capul pe spate, biciuindu-se cu cozile negre peste piept și peste spinarea încovoiată. Bolborosea cuvinte neînțelese, râdea drăcește arătându-și dinții, niște colți galbeni de fiară, își ondula fustele crețe, ridica mâinile spre tavanul afumat al coșmeliei în care vedea viitorul omului și-al omenirii. Brusc, s-a oprit. Și-a băgat mâna sub fustă, a scos un pumn de boabe de fasole și le-a aruncat într-o tingire de tablă. Boabele s-au împrăștiat cu un zgomot sec, s-au rostogolit de câteva ori, apoi au încremenit. Femeia a încremenit și ea. Ochii i-au adormit, fustele i-au amorțit, inelul i s-a stins. Bobii tăceau. Din cauza mea. Eram piază rea. A trebuit să plec de-acolo. Eram amețit, nu mai știam pe unde venisem, nu găseam ușa, nu recunoșteam nimic. Am rătăcit dintr-o cameră în alta, am trecut pe lângă doi bărbați care jucau table, pe lângă un pat în care dormeau o bătrână și-o mâță schiloadă; m-am împiedicat de o ladă de zestre, am dat peste o oală de noapte; am mers de pe hol în cămară, din cămară în săliță, din săliță în bucătărie. M-am oprit în prag. Mirosea a zahăr ars. Am pășit încet în bucătăria întunecoasă. Pe jos nu era dușumea, ca în restul casei; era pământ. Rece și umed. Într-un colț ardea focul. Într-un ceaun negru, bolborosea o licoare dulce. O mână subțire ieșită din întuneric a pus un lemn pe foc. Lemnul s-a aprins într-o explozie de scântei. Flăcările au luminat niște ochi negri și-o salbă de bănuți aurii. O fată. A întins mâna subțire și a luat un măr mare dintr-un coș. A înfipt în el o țepușă, apoi l-a scufundat în ceaun. A râs. Flăcările i-au luminat râsul, râsul a luminat toată bucătăria. A plimbat o vreme mărul prin ceaun împrăștiind un miros înnebunitor de zahăr ars și scorțișoară, apoi l-a scos brusc. A început să-l învârtească în aer, învârtindu-se și ea cu tot cu el. Fustele lungi și crețe i se răsuceau ca vârtejurile apelor, cozile împletite șuierau amenințător prin aer. Din mărul caramelizat încă mai picurau stropi dulci când s-a oprit. Fustele i-au amorțit, cozile i-au adormit. Dar ochii i s-au aprins. A venit în fața mea zăngănindu-și bănuții de aur de la gât. Și-a înfipt dinții în măr. Învelișul roșu de zahăr a crăpat, mărul a pârâit crud. Văzusem mere caramelizate prin târguri și bâlciuri, dar nu mâncasem niciodată. Erau prea scumpe. Doar mă uitasem la ele cum stăteau aliniate în tingiri, rotunde, lucioase și roșii. Mi-a lăsat gura apă. Cu ochii în ochii mei, gură cu gură, fără să se grăbească, mușcând, parcă din mine, fata a mâncat mărul. Cu tot cu cotor și sâmburi. A rămas doar țepușa în care fusese înfipt. S-a lins pe buze pisicește. Gura i se făcuse roșie-roșie iar pe la colțuri îi mai sclipea încă dulceața zahărului. A venit lângă mine, aproape, aproape de tot. Îi simțeam respirația. Îi simțeam căldura picioarelor prin fustele crețe. S-a lipit de pieptul meu, și-a lipit buzele de buzele mele. Mi-a întins țepușa și a plecat răsucindu-și fustele. Mi-a strigat din mers:

• Sunt morți. I-a luat viitura. Să nu-i cauți, că n-o să-i găsești. Nici pe mine să nu mă cauți, că n-o să mă găsești. Să nu mă iubești. Eu nu pentru dragoste sunt făcută…

Am rămas încremenit în mijlocul bucătăriei, cu țepușa în mână. Inima mi se oprise, gândurile mi se încurcaseră ca o blană lungă de oaie. Un melc șerpos mi se urcase pe picior fără să-l simt. Îmi lăsase o dâră băloasă de la gleznă până la genunchi. L-am dat jos cu țepușa. S-a încovrigat de câteva ori, apoi a pornit întins spre foc. Dinspre ceaun venea o aromă năucitoare de zahăr ars. M-am lins pe buze. Aveau o dulceață pe care n-o mai simțisem niciodată. Inima îmi pornise iar, dar mă durea cumplit. Am ieșit din bucătărie și-am ajuns direct în curtea plină de noroi și de copii care-l frământau jucându-se. I-am întrebat de o fată slabă, cu ochi negri și cozi împletite. Mi-au spus că acolo nu stă nicio fată, stau numai băieți.

Maică-mea ieșise bucuroasă de la bobăreasă. Bobii ziceau de bine. Ziceau că peste trei puncte o să aflăm vești despre ai noștri. Peste trei puncte, adică în limbajul ghicitoarelor, peste trei ani, peste trei săptămâni, peste trei zile… Peste trei zile am aflat vești despre ai noștri, dar nu erau de bine. Fusese rupere de nori la munte. Potop. Se umflaseră râurile, se rupseseră malurile. Viitura luase brazi, stânci, case. Și restaurantul în care un general în rezervă își serbase fata cu muzică de lăutari…

Am devenit capul familiei. Dimineața vindeam ziare, seara cântam. La acordeon, la vioară, pe străzi, prin grădini de vară. Iar dimineața, la prânz, seara și noaptea o căutam pe fata cu salba de bănuți aurii. Am crescut. Am învățat să cânt pe note, am învățat să cânt la pian, la trompetă și la saxofon. Am cântat în cârciumi și cluburi de jazz, am cântat în berării și teatre de vară, am cântat chiar și la radio de vreo câteva ori. Deși știam că nu trebuie s-o caut pentru că nu aveam cum s-o găsesc, toată viața mea am căutat-o pe fata cu salba de bănuți aurii. Întreagă n-am găsit-o niciodată, a avut dreptate. Dar am simțit-o în toate femeile pe care le-am iubit. Și am iubit multe. I-am regăsit ochii, râsul, mișcarea mâinilor, răsucirea fustelor, vorbele de neînțeles. Am îmbătrânit. Nu mai ies din casă. Nu mă mai îndrăgostesc. Nu mai cânt. Nici pe străzi, nici prin cârciumi, nici prin cluburi. Cânt doar la mine în mansardă. Cânt doar pentru mine. Și pentru fata din amintirea mea. Mă întreb de unde venise și unde plecase; mă întreb de unde știuse de viitură; dar mai ales mă întreb ce-or fi însemnat vorbele ei ciudate. Ea nu pentru dragoste a fost făcută… Pe când eu, numai și numai pentru dragostea ei am trăit…

Nino se așază la pian. N-a mai rămas nimic din el. Numai carcasa bătrână de oase și piele. Pe dinăuntru a secat cu totul. Are sufletul uscat. A iubit prea mult. A trăit prea mult. Își sprijină mâinile pe clapele tocite. Spinarea încovoiată îi ascunde golul din inimă. Mâinile îi apasă singure pe clape. Cântă o romanță veche, învățată la acordeon acum aproape un secol. Se aude un bubuit cumplit. Nino zâmbește. Lumea s-a săturat de el. Vecinii nu-l mai suportă; nici pe el, nici muzica lui. Bat în țeavă, probabil. Bubuie, huruie, trosnesc. Mai tare ca niciodată. Atât de tare încât romanța lui nici nu se mai aude. Nino nu se oprește. Cântă cu gândul la o fată de demult. Îi vede mâna cu care pune lemnul pe foc, îi aude râsul, îi simte căldura picioarelor prin fustele crețe. Pereții se crapă, tencuiala se desprinde, cărămizile se prăbușesc. Prin tavanul căscat se vede cerul de toamnă. Podeaua se rupe. Insule de dușumea pornesc la vale legănându-se ca buștenii luați de viitură. Pe una dintre ele plutește Nino încetișor, cu pianul și romanța lui veche.

Doamnelor și domnilor, stimați telespectatori, astăzi la ora 17.35 a avut loc în orașul nostru un cutremur cu magnitudinea de 7,5 grade. Cutremurul s-a resimțit puternic în întreaga zonă, provocând numeroase victime și pagube materiale. Transmitem în direct din centrul vechi al orașului, din zona cea mai afectată de seism. Echipele de salvare luptă cu toate efectivele să scoată oamenii de sub dărâmături. Dar nu toți oamenii au nevoie de ajutor. Pe unii îi ajută… soarta. Un bloc de 4 etaje de lângă piața mare s-a dărâmat, dar pe o bucată de podea rămasă ca prin minune intactă, un domn în vârstă cântă la pian ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Om și pian au aceeași vârstă, au trăit aceeași viață. Au râs împreună, au plâns împreună, au iubit împreună. Pământul se scutură înfiorat. O mână de țigle pică vâjâind. Un praf gros se ridică din moloz încet, ca prin vis. Om și pian își pierd contururile în ceața murdară. Ultimul perete al blocului se desprinde cu un scârțâit ascuțit. Zidul plesnește. Cărămizile cad ca dinții unui moșneag, lăsând în urmă o gură mută. Într-o bucătărie fără pereți, o bătrână cu cozi împletite și fuste lungi amestecă încetișor într-o oală. E frig sub cerul liber. Bătrâna se scutură și-și leagă strâns basmaua la spate. Apoi se-ntoarce, să vadă de unde vine curentul. Fustele i se înfoaie orgolioase pe lângă picioarele obosite. Ochii negri i se miră de necuprinsul care se cască în fața lor. În mâna ei uscată, lingura amestecă aerul. Se simte un miros înnebunitor de zahăr ars. Nino se linge pe buze. Buzele au o dulceață pe care n-a mai simțit-o de aproape un secol. Degetele îi încremenesc cu tot cu romanță pe clape. Gândurile i se încurcă. Inima i se oprește.