La patruzeci de ani, ar trebui să fugi de acasă cu una cu măcar zece ani mai tânără sau să cheltui banii pe curve sau pe o mașină scumpă, decapotabilă. E deja destul de clar cam ce e viața, știi ce te așteaptă. Sigur, poți să te agăți de onoare sau de oricare altă iluzie, să lupți pentru viitorul copiilor tăi și pentru viitorul tuturor copiilor.

Necazul e că eu nu aveam niciun copil, n-aveam nici casă, nu mai avusesem un serviciu stabil de zece ani, nu eram nici măcar căsătorit, eram împăcat cu viața de cuplu, după zece ani cu aceeași femeie asta era totuși o realizare, n-aveam bani de cheltuit pe curve și mai eram și mulțumit de mașina mea căreia îi făcusem majoratul în primăvară, poate că nu mai era bună nici pentru fier vechi, dar era bună pentru mine și nu aș fi schimbat-o pentru nimic în lume, măcar că apăruseră mașinile electrice și alte orori care nu mă interesau.

Adevărul era și mai dureros. Nu îmi plăcea nimic din secolul XXI. Nicio personalitate. Nicio formație. Niciun jucător de fotbal. Niciun politician. Detestam tik tok-ul și pe toți utilizatorii săi. Facebook-ul mă făcea să vreau să ucid. Găseam instagramul o mizerie. Iar dacă ajungeam cumva în vreun grup de whatsapp, nu rezistam acolo mai mult de o săptămână. Bineînțeles că eram un mizantrop. Mai grav e că de-acum era un mizantrop care nici măcar nu mai era așa de tânăr. Și atunci am plecat.