Părculețul din fața blocului era pustiu. Un singur copil se juca pe-acolo, în rest toți mâncau, dormeau sau pur și simplu stăteau cu părinții. Însă Roxana nu era chiar un copil, deși bunica și tata îi spuseseră că este doar un copil și că într-o familie nu există handicap mai mare decât acela de a fi copil.

Copiii nu știau nimic. Roxana știa.

Acum mergea pe bârnă. Mai înainte, se dăduse pe bară. Toate parcurile aveau bârnă și bare pentru gimnastică, leagăne, tobogan, roată, masă de ping pong, o poartă pentru fotbal. Ea se prinsese cu picioarele de bară și se lăsase în jos. Nu era nimeni să-i vadă chiloții. Și chiar de-ar fi fost, se învățase să spună ce, la mare cum e? Deși nu fusese niciodată la mare, auzise replica la școală și i se păruse mișto. Încercase de mai multe ori să atingă pământul cu mâinile, dar mai avea puțin de crescut. Bine că putea să-și ia avânt, să se-agațe cu mâinile de bară și să coboare în picioare. Aceleași picioare le urcă pe bârnă, mai întâi un genunchi, apoi celălalt și pe urmă ridicarea. Bârna era mai rece decât astă-vară. Mâzgăliturile nu-i țineau de cald, așa cum nu țineau de cald nici băncilor la școală. Înainte apăreau însemnări pe care le citea și nu le înțelegea sensul, fiindcă era doar un copil. Multe nume de fete și de băieți, inimioare, plusuri, egaluri, desene cu puțe și țâțișoare. Acum citi o inscripție nouă. ADINA + CLAUDIU = SEX. O citi de mai multe ori, dar nu recunoscuse scrisul. Claudiu scria altfel.

Se uită în sus și o văzu pe bunica. I se vedea numai căpățâna gri, cu părul turtit pe fruntea rotundă și fără sprâncene. Îi făcu un semn cu mâna. Bunica n-o văzu. Era chioară de-un ochi și nici nu celălalt nu prea vedea ca lumea, așa că tot ce făcea era să urmărească un punct roșu fâțâindu-se prin parc. Dacă striga Roxana, hai sus, punctul roșu trebuia să plece imediat, să intre în scara blocului, să se uite în spate, să se asigure că nu-l urmărește nimeni, să cheme liftul, să verifice în sus pe scări, să nu fie nimeni acolo, să intre în lift, întotdeauna singur, și să numere etajele până la nouă. Pentru că între parter și etajul nouă se-adună mult timp, Roxana știa, deși anumite lucruri le uitase. Nu mai ținea minte cum bărbatul alături de care intrase vara trecută în lift apăsase din nou pe buton, după ce blocase liftul și o luase în brațe și îi spusese că o iubește, pentru că se făcuse mare. Nu mai ținea minte cum a ieșit din lift, cu ce era îmbrăcată sau cum s-a trezit a doua zi dimineață. Nu mai știa ce-a mâncat la prânz, dar știa că un bărbat poate să o ia în brațe și ei să-i fie frică, deși tata îi spusese, când îi povestise, că s-a speriat degeaba și că doar i s-a părut. Că e doar un copil.

Mergând pe bârnă, a numărat douăzeci de pași de furnică până să rămână cu talpa în aer. Atunci au apărut Adina și Claudiu.

Claudiu era colegul de clasă preferat al Roxanei. Adina învăța la altă școală, dar se ținea tot timpul după Claudiu, de parcă faptul că stăteau la aceeași scară și la același etaj și că mamele lor erau cele mai bune prietene îi dădea dreptul să se țină după el. Grădinița o făcuse la țară, așa zicea bunica. Avea breton și era strâmb, la fel cum era și nasul, dar avea gura suficient de mare încât să-i spună lui Claudiu ce să facă. Învârte roata, dă-te mai încolo, hai în tobogan, ține-mă la cucurigu, vreau corcodușe, dă cu scuipat pe julitură, strig-o pe mama, numai comenzi.

• Uite-o pe Andreea Răducanu, a zis Adina. Claudiu n-a răspuns. Rămăsese lângă roată.
• Da, la Sidney, a zis Roxana.
• Atunci îți iau medalia.
• Așa, și?
• Păi și nu plângi?
• Nu, talentul nu mi-l poate lua nimeni, așa a zis o doamnă la televizor. Și ca să-i demonstreze Adinei că are talent, Roxana făcu o săritură, doar că în loc să aterizeze cu ambele picioare pe bârnă, căzu c-un picior de-o parte și cu unul de cealaltă parte. Simți cum un fulger îi pornește de jos, spre burtă.
• Roxi plââânge, strigă Adina.

Claudiu veni spre ele.

• Claudiu, ajută-mă să mă urc pe bârnă, spuse Adina. Faci pipi pe tine, Roxi?
• Atunci de ce stai cu mâna acolo? Te spun lu’ mama ta.
• Roxi nu are mamă.
• A murit?
• Da, zise Claudiu.
• Și nașa mea a murit, da’ era bătrână. Mama ta era bătrână?

Roxana se duse în leagăn. Adina era urâtă și proastă.

• Știi să te dai peste cap? întrebă urâta.

Nu, dar bineînțeles că proasta știa. Se puse în celălalt leagăn, își luă vreo cinci ture avânt și la a șasea tură își luă un avânt așa de mare că se dădu peste cap. Țipă și trezi toate ciorile. Din cauza ei o să vină iarna mai repede. Puse frână cu adidașii, lăsă lanțurile din mână și din trei țopăieli se urcă înapoi pe bârnă.

• Pune-ți gluga. Bate vântul, Claudiu, zise Adina.

Claudiu își puse gluga și urmări cu degetele inscripțiile de pe bârnă. Roxana se gândi că, de când venise în parc, Claudiu nu se uitase la ea deloc. Dar nu era supărată, din partea ei, putea să și moară. Nici atâtica nu-i păsa dacă băiatul ar fi murit chiar în ziua aia.

• Claudiu, ți-ai făcut tema la mate?
• E vineri, răspunse Adina în locul lui.
• Și ce dacă? Eu am făcut-o deja. Treaba ta, nu ți-o dau să copiezi.

El nu zicea nimic.

• De ce nu vorbești cu mine, Claudiu?
• A pierdut un pariu.
• Ce pariu?
• Treaba noastră, ce te bagi?

Roxana tăcu. Ascultă mișcările pietrișului sub tălpile Adinei, care încerca să deseneze un cerc al prieteniei pentru numai doi copii. Apoi văzu o veveriță.

• E o veveriță în salcie! O veveriță!
• O veveriță! o imită Adina.
• Taci! Eu am văzut-o prima!
• Așa, și? Claudiu, vreau să prinzi veverița!

Claudiu fugi spre salcie. Nu-l întrecea nimeni la cățărat. Nu-l întrecea nimeni la culoarea ochilor. Rotunzi, verzi și vara galbeni, aurii ca părul din capul lui, pe care toate fetele voiau să-l mângâie.

• Uite-o mai sus, pe creangă. Hai, Claudiu, mai ai una, una singură! zise Adina.
• Nu mai zbiera în halul ăsta, c-o sperii. Și dac-o prinde, e a mea, că eu am văzut-o prima.
• Ba e a mea. Pe mine mă iubește Claudiu, dacă vrei să știi. Ne-am pupat și cu limba.
• Nu-i adevărat!
• Ești geloasă?
• Minți!
• Știu că te-a pupat și pe tine. Dar de tine nu-i place, zice că ai limba aspră, de pisică.
• Proasto! Ai față de cur.
• Roxaaana! Acaaasă!
• Fugi, că te strigă mă-ta mare.

Roxana își lărgi nările. Din partea ei, să moară toți. Și Claudiu, și miraculoasa, fantastica, extraordinara lui iubită, Adina. Claudiu o pupase în lift și-i băgase mâna în chiloți, după ce-i povestise de bărbatul acela, special ca să nu-i mai fie frică dacă se blochează liftul. La școală îi spunea că e soția  lui. Îi cununase, în secret, Tibi de la scara doi, cu o crenguță de corcoduș pe post de cădelniță. Dar handicapatul se pupa cu Adina, cu urâta asta. O urâtă, o proastă și-o urâtă. Roxana fugi. Traversă aleea. Intră în scară fără să se uite în spatele ei, în lift intră fără să se uite în spatele ei. Apăsă pe butonul cu numărul 9. Între parter și etajul nouă se-adună mult timp. Cât să încapă într-un corp de copil și mai departe, prin minte și dincolo de minte. Eternitatea e un lift care urcă și nu se mai oprește niciodată. Ochii se sărează, la etajul nouă așteaptă bunica.

• Dă-te bre, mai încolo!

De-afară se-aude un țipăt. E Adina, numai ea poate să urle așa. Roxana iese pe balcon, așază taburetul lipit de balustradă, se sprijină în palme și se înalță. Dacă s-ar uita cineva de jos, ar spune că a întinerit bunica. Dar cine să se uite la ea? Toți se îndreaptă către parc, unde țipă neîncetat o proastă, unde stă, lipită de pământ, o geacă de fâș din care iese o creastă blondă, din care iese o baltă de sânge, din care iese viața, puțin câte puțin. Dar Roxana nu e chiar un copil, Roxana știe. Între parter și etajul nouă, se-adună mult timp. Timp suficient pentru Claudiu să alunece din vârful salciei și să moară.