Prima dată te-am văzut la C-uri, te opriseși lângă zidul plin de igrasie, cel cu tencuiala căzută și cu cărămizile la vedere, fix în față la Popeasca, dacă ar fi ieșit să-și ude mușcatele ar fi dat nas în nas cu tine, tu nici n-ai fi observat-o, dar ea te-ar fi întrebat imediat dacă ai o țigară, te-ar fi remarcat sigur-sigur, n-ar fi avut cum să nu te remarce, niciuna dintre noi nu mai văzuse așa ceva, iar noi eram exact la vârsta la care vedeam și ce nu era, darămite ce se vedea cu ochiul liber de la jumătate de kilometru.

Te-ai oprit și te-ai scotocit prin buzunare, ai înclinat puțin capul, o rafală de vânt îți aruncase praf în ochi, era toamnă, frunzele mureau încet și otrăveau privirile trecătorilor cu trupurile lor fărâmițate, te-ai șters la ochi și ai continuat să te cauți prin buzunare, în ultimul buzunar ai dat peste ce-ți trebuia, un pachet de țigări – un pachet! ți-ai aprins o țigară și ai plecat mai departe în drumul tău.

M-am luat după tine, veneam de la aprozar, pe vremea aia mai existau încă aprozare, maică-mea voia să facă tocăniță de cartofi, veșnica tocăniță de cartofi cu sos, mă trimisese să cumpăr trei kile de cartofi și unul de ceapă, vânzătoarea îmi dăduse și-un praz – gratis – că doar și maică-mea o servise de atâtea ori, îmi spusese să iau cabanoșii pentru tocăniță de la Unirea, cabanoșii de la Unirea erau mai buni decât ăia de la Unic, ea știa tot ce mișcă în oraș, că doar era prietenă cu toate vânzătoarele. N-aveam niciun chef să mă duc la nicio Unire, Unirea era departe și oricum, cabanoșii de la Unic n-aveau de ce să nu fie buni, că doar ce mare lucru erau? niște cârnați și gata, sacoșa era grea, mânerele îmi intraseră în carne, simțeam că-mi taie degetele, am blestemat cabanoșii pe care trebuia să-i cumpăr, am blestemat cartofii, ceapa și tocănița cu sos, am blestemat nemernicul de praz ale cărui frunze se vedeau și de pe Lună – așa cum ieșeau ele frumușel din sacoșă – te pomenești că exact acum mă întâlnesc cu cine știe cine, poate cu Marian, poate cu Cristi, asta mi-ar mai fi lipsit, să mă vadă cu sacoșa aia oribilă și cu prazul, degeaba mi-am luat eu fusta mini dacă trebuia să car cartofi, dar ce să fac, ai mei îmi dădeau niște bani pentru fiecare treabă pe care o făceam în casă, banii nu erau mulți dar se strângeau și uite-așa poate reușeam să-mi cumpăr și eu blugi.

N-avea multă lume blugi la noi în oraș, nu trecuse nici măcar un an de la revoluție, revoluția ne adusese libertate și sărăcie, ai mei ziceau că eram la fel de săraci și înainte, dar înainte nu aveam ce cumpăra, de aia ni se părea că avem bani, eu nu credeam asta, credeam că dacă n-am mai băga atât în noi am avea bani de blugi, oamenii n-ar trebui să se îndoape cu tocane și cârnați, oamenii ar trebui să pună ban peste ban, ar trebui să economisească, să taie cheltuielile inutile și uite-așa și-ar putea lua cu toții blugi ca băiatul directorului economic de la fabrica de mobilă sau ca fata Maricicăi.

Chiar când mă gândeam la blugi te-ai întors, te-ai răsucit pur și simplu pe călcâie și ai pornit spre mine, probabil că la tine în familie nu se mânca deloc și nu se făcea nicio cheltuială inutilă, aveai și blugi și geacă de blugi, pe sub geacă purtai un tricou alb, în picioare – un fel de cizme maro cu botul lung și ascuțit, se numeau ciocate, am aflat asta mai târziu, mult mai târziu, când imaginea ta mi se risipise prin minte ca fumul de țigară, când mai păstrasem din tine doar mirosul de tutun, părul lung și o frumusețe aspră.

Am fost atât de șocată când te-am văzut apropiindu-te încât nici n-am știut ce să fac, probabil am mutat sacoșa aia penibilă din stânga în dreapta, probabil mi-am dat părul într-o parte și mi-am tras fusta mai sus, că doar îi spusesem maică-mii să nu se bage și să mă lase să mă duc singură la croitoreasă, voiam o fustă Lambada scurtă-scurtă, Kaoma era în top și orice fată își dorea o fustă ca aia din videoclip, dar ce, mă-nțelegeam cu maică-mea? nu, că nu se poate să faci fusta așa scurtă, unde-ai mai pomenit așa ceva, mă bagi în gura lumii, păi ce-o să zică generăleasa, ce-o să-și închipuie madam Gavrilă, ce-o să creadă doamna Ilie, noi suntem oameni serioși și tu ești fată cuminte.

Am trecut la mai puțin de o palmă unul de altul, aproape ți-am atins geaca, aproape ni s-au atins mâinile, o adiere de vânt mi-a ridicat fusta, se făcuse frig, venea toamna, ar fi trebuit să port pantaloni, cei din primăvară îmi rămăseseră mici, crescusem și încă nu strânsesem toți banii de blugi, vântul ne-a otrăvit privirile cu praf de frunze, am închis ochii, când i-am deschis am văzut urma argintie a cercelului din urechea ta stângă și părul care-ți mângâia imprimeul de pe spatele gecii, ai dus țigara la gură, ai tras un fum, ți-ai lăsat capul pe spate, ai suflat fumul în sus și ai luat-o spre parc.

Pentru o clipă am rămas singură cu fumul țigării tale, am uitat și de cabanoși și de tot pe lume, nu știu când am ajuns la bloc, nu știu cum am descuiat ușa, unde am trântit cartofii și ceapa și pârlitul ăla de praz, nu știu cât de repede am ieșit, dacă am încuiat ușa sau dacă am închis-o măcar și habar n-am dacă mi-am luat cheia. În mod normal aș fi sunat-o imediat pe Dana, Ana sau Daiana, era pe vremea telefoanelor cu fir și disc, telefonul stătea frumos pe măsuța lui specială, te așezai pe scaunul lui special, ridicai receptorul, băgai pe rând vârful degetului în găurile care formau numărul la care voiai să suni, răsuceai discul până la capăt – 424571 – telefonul suna, așteptai să răspundă cineva, de obicei răspundeau părinții, salutai politicos, spuneai frumos cine ești și cu cine vrei să vorbești, cu Dana, Ana sau Daiana, așteptai, dar eu n-aveam timp să aștept, eu n-aveam timp nici să respir, nici să clipesc, inima îmi număra secundele dinainte de startul într-o cursă la care încă alergam singură.

Am ieșit în fugă din bloc, fusta Lambada inacceptabil de lungă – croită de madam Zoica dintr-o fustă veche de-a maică-mii – avea și ea o calitate – flutura frumos dacă fugeam, fugeam des în perioada aia, îmi plăcea s-o simt ba ridicându-se în aer, ba căzându-mi grea pe picioare, mă credeam meduza albăstruie pe care o văzusem umflându-și poalele în acvariul din Constanța sau poate aripa moale a vreunui peștișor auriu, un voal de mătase, o creangă de salcie, o amintire veche sau orice altceva care flutură.

Dar fluturarea mea de fustă n-a ținut mult. Nici nu făcusem doi pași pe alee, c-am și auzit-o pe maică-mea. Ieșise pe balcon cu șorțul ei ăla pătat care de-abia o mai cuprindea peste burtă. Voia să-mi spună să nu uit de cabanoși. Să-i iau de la Unirea, că sunt mai buni decât ăia de la Unic. Să nu mai alerg, că mi se ridică fusta. Și mi se vede fundul. Și o bag în gura lumii. Să iau și niște suc de la Tec. De kiwi. Două sticle, că diseară vine Maricica din Turcia. S-avem și noi cu ce s-o tratăm. Că-mi aruncă ea banii, sticlele și plasa. Uram plasele, sacoșele, pungile, gențile și papornițele. Uram să car. Drept la picioarele mele a aterizat o sacoșă. Înăuntru erau două sticle de plastic de doi litri. Imediat au aterizat și banii. Erau prinși cu un clește de rufe, să nu-i zboare vântul.

Am luat plasa și banii și-am plecat spre Tec târșâindu-mi picioarele, fusta mi se pleoștise toată, se supărase și se lungise, îmi atârna până aproape de genunchi, nemernicul de vânt spulbera nemernicele de frunze și orice speranță a mea de-a mai purta fusta Lambada zilele următoare, am ajuns la dozatorul de Tec, era o coadă enormă, puteai să cumperi suc de kiwi, de portocale, de mango, de cola sau sifon pur și simplu, unii cumpărau un pahar de suc și-l beau acolo, în picioare, alții veneau cu sticlele, le umpleau și le luau acasă, mă bâțâiam de pe un picior pe celălalt, nu mai aveam răbdare, muream de frică să nu mă vadă careva la coada aia penibilă, cu sacoșa aia penibilă, mă întrebam unde o fi tipul cu păr lung și cu cercel, mă întrebam ce căuta la noi în oraș, de ce se dusese în parc, nu era nimic interesant acolo, sigur avea întâlnire cu vreo fată, dar oare cu care? Am ajuns în față, am cerut două sticle cu suc de kiwi, vânzătorul mi-a spus că nu mai are colorant verde, putea să-mi dea suc cu gust de kiwi dar de altă culoare sau fără culoare deloc, cum adică să bem suc de kiwi portocaliu sau transparent, așa ceva era imposibil, mai ales că în seara aia venea și Maricica din Turcia, de-abia așteptam să văd dacă mi-a adus trening de fâș cu ciclam și verde prăzuliu, era pe vremea când oamenii făceau bișniță cu mărfuri turcești, înainte de revoluție Maricica fusese femeie de serviciu la noi pe scară, dar acum se făcuse bișnițăreasă, își cumpărase mașină și făcea Turcia cu ea – ducea marfă, aducea marfă – Maricica devenise căutată și respectată, ar fi murit maică-mea de rușine dacă o serveam cu suc de kiwi altfel decât verde, am cerut două sticle cu cola, adică nu cu cola-cola, că aia nu era încă pentru muritorii de rând, ci cu Tec cu aromă de cola, le-am băgat în sacoșă și-am dat să plec.

Cineva m-a atins pe umăr, am simțit un miros de tutun, altfel de tutun decât știam de la Marian și Cristi, am știut că erai tu, probabil că am mutat sacoșa aia penibilă din stânga în dreapta, probabil că mi-am dat părul într-o parte și mi-am ridicat imitația de fustă Lambada mai sus, să pară un pic mai scurtă și mai altfel decât era, am tras aer în piept și m-am întors, da, tu erai, îți înfipseseși ochii în ochii mei și mă întrebai dacă voiam să merg cu tine la o Cola adevărată.

La o Cola adevărată aș fi mers cu oricine iar cu tine aș fi mers oriunde, mă și vedeam aruncând sacoșa, te și vedeam răpindu-mă, dar tu nu mă răpeai, tu te căutai prin buzunare după țigări, m-ai întrebat dacă voiam o țigară, nu voiam, nu fumam, țigările pe care le fumau băieții noștri miroseau urât, dar asta nu ți-am mai spus, ți-ai aprins țigara, ai suflat fumul cu capul ușor lăsat pe spate, te-ai uitat în sus la fumul care se risipea, ochii ți-au devenit pentru o clipă melancolici, te chema Jimmy și erai doar de o zi la noi în oraș, erai doar de o zi și știai orașul nostru mai bine ca pe al tău, orașul nostru era mic, îl umblaseși de la un capăt la altul, de la gară la piață, de la Peco la fabrica de mobilă, nu mai aveai ce să vezi, văzuseși deja totul, văzuseși gospodine cu sacoșe grele, bărbați cenușii cu privirea înfiptă în trotuare, adolescenți cu haine stridente și prea mici pentru corpurile lor crescute dintr-o dată, bătrâni fără dinți și speranță, veniseși cu mama ta, mama ta văzuse în ziar că cineva de la noi din oraș vindea bijuterii vechi, o broșă cu crini, o brățară de jad și un colier cu 20 de safire, bunica ta avusese broșă cu crini și brățară de jad și colier cu safire exact ca cele din anunț, bunica ta avusese conac, slujitori și mașină Ford, mama ta fusese crescută cu Fräulein și cu mademoiselle, cânta Chopin la pian, știa cum se sărută mâna unei doamne și unde se așază cuțitul pentru pește la o masă festivă, mama ta plecase de acasă când veniseră comuniștii să salveze lumea, să le confiște Fordul și bijuteriile, să le pună pianul pe foc și să le transforme conacul în crescătorie de porci, fugise într-un oraș mare în care urmele se pierdeau mai ușor, în care se mai păstra o urmă de eleganță în penthouse-ul unui anumit hotel, acolo te născuseși tu, crescuseși fără tată dar cu multe mame, în penumbră și miros de parfum scump, înconjurat de doamne fine și vaze cu flori, știai misterul ciorapilor de mătase și nuanțele de pudră potrivite pentru pielea albă, știai sunetul tocurilor pe parchetul lucios și torsul tălpilor goale în puful covoarelor, știai atingerea cearșafurilor de mătase și pe cea a mănușilor de catifea, iubeai sunetul șampaniei turnate în cupele de cristal, dar asta nu era viața ta, nu tu aleseseși să te naști acolo, într-o zi aveai să fii major, atunci aveai să faci zob cupele de șampanie și sticluțele cu parfum, aveai să pleci trântind ușa, fără să te mai uiți înapoi și fără să te mai întorci vreodată, aveai să fugi departe, departe de tot, în legiunea străină sau într-o mânăstire de călugări, mama ta îți spunea că alea erau crize de adolescent răsfățat, lumea trăia greu iar tu aveai de toate, da, dar tu nu aveai tată.

Ai tăcut. Ți-ai strâns maxilarele, te-ai scotocit prin buzunare după pachetul de țigări, ți-ai aprins o țigară, ți-ai lăsat capul pe spate, ai suflat fumul spre cer și l-ai urmărit cu privirea. Ochii ți-au devenit pentru o clipă melancolici. Ajunseserăm în fața hotelului, la bar aveau Cola adevărată, Fanta și bere nemțească la cutie, știai tot ce era în hotel deși dormiseși doar o noapte acolo, eu habar n-aveam ce era dincolo de ușile alea enorme, în hotel lucra unchiul Danei, mă întrebam ce mă fac dacă mă vede și mă spune alor mei, mă întrebam ce să fac cu sacoșa, cum o să urc eu cu sticlele de Tec pe treptele alea de marmură, începea să se întunece, lângă noi a oprit o mașină, din ea a coborât o doamnă cu pantofi înalți și rochie lungă, cu colier albastru și broșă cu crini.

Ți-ai lăsat palmele să alunece în treacăt peste obrajii mei, ai zâmbit abia văzut, te-ai uitat melancolic la mine de parcă aș fi fost făcută din fum de țigară, te-ai urcat în mașină și-ai dispărut ca și cum n-ai fi trecut niciodată prin orășelul ăla și prin viața mea.

M-am trezit singură pe trotuar în fața hotelului, sacoșa era grea, mânerele îmi intraseră în carne, îmi scobiseră șanțuri roșii în degete, mi se făcuse sete și îmi lăsa gura apă la gândul că aș putea desface o sticlă, i-aș răsuci dopul, aș auzi fâșâitul gazului și aș vedea bulele ridicându-se din adâncuri, aș pune sticla la gură și-aș bea fără să respir, aș simți sucul rece pe buzele arse. A început dintr-o dată să bată vântul și mi s-a făcut frig, am uitat de suc și-am pornit spre casă, îmi repetam în gând să nu cumva să uit să trec pe la Unirea să cumpăr cabanoși, cabanoșii de la Unirea erau mai buni decât cei de la Unic, trebuia să mă grăbesc, trebuia să ajung cu sucul acasă înaintea Maricicăi, doar nu era să ne facem de râs și să nu aibă maică-mea cu ce s-o servească, îmi doream din tot sufletul să nu-mi fi adus treningul, acum însăși ideea de trening mi se părea stupidă, sigur verdele și rozul ăla ar fi fost prea stridente, l-am văzut pe Cristi la chioșc, își cumpărase câteva țigări la bucată, m-am prefăcut că nu-l văd, acum nu-mi mai era rușine cu sacoșa, de fapt sacoșa nici nu mai conta, acum mi-era rușine cu viața noastră meschină, cu hainele urâte, cu încălțările scurte și cu boturile lor rotunjite, cu țigările la bucată și sucul la dozator, cu blocurile cu tencuiala căzută și cărămizile la vedere, cu părul scurt și numele provinciale ale băieților, cu veșnica întrebare „dai și tu o țigară”, cu benzinăria căreia noi îi spuneam și aveam să-i mai spunem încă ani buni de-atunci înainte, Peco.