Primăvara se hotărâse foarte târziu să înceapă. Pe jumătate, Paul își pierduse speranța că mai începe în acel an sau vreodată. Pe jumătate, Paul își pierduse orice speranță.
Fuma sprijinit de zidul bătrânului bloc de pe Academiei, bloc trainic, domnu’ Paul, făcut de ruși pentru ambasadorii lor, nu pică ăsta la cutremur, vedeți-vă de treabă, n-aveți o țigară în plus? Și uite că murise și administratorul blocului, abia ce îi făcuseră de doi ani. Și într-adevăr blocul nu căzuse. E drept că nici nu fusese vreun cutremur, dar oricum Paul era mulțumit.
Fuma țigări Pall Mall alb. Nu erau foarte tari, dar își făceau datoria. Îl omorau lent și îi aduceau aminte de tinerețe.
În tinerețe iubise o nenorocită pe nume Laura. De la ea se învățase să fumeze. Stinse țigara cu speranța că între timp nenorocita făcuse cancer de plămâni și murise în chinuri. O nenorocită.
– Bună dimineața, domnu’ Paul?
-Eduard.
–În telefon vă am domnu’ Paul.
– Eduard Paul. Eduard e prenumele. Paul e numele. Puteți să-mi spuneți și Edi, ca toată lumea.
– Bună dimineața, domnu’ Edi.
– Bună dimineața.
– Cu vizionarea din Floreasca, vă deranjez.
– Nu mă deranjați, doamnă.
– Domnișoară.
– Și mai bine.
– Domnu’ Edi, a intervenit o întâlnire la mine, putem vă rog să amânăm pentru ora 16, vă încurc tare-tare?
– Putem, domnișoară. Oricum mi-am luat liber toată ziua, să rezolv.
– Vă mulțumesc și sunteți un scump și un drăguț.
– Sărut mâna, domnișoară. Nusco City, da?
– Da, domnu’ Edi.
– Ce clădire?
– Uite, că nu mai știu acum. C sau D. Vă trimit eu mesaj pe whatsapp.
– Sărut mâna.
Deodată, domnu’ Edi simți că are în față trei ore lungi pe care trebuia să le umple. O să meargă la Valea Regilor, o să bea o bere, o să fumeze o narghilea și o să se gândească la trecerea timpului. E bine că e miercuri, e bine că a venit vara.
Miercuri a rămas ziua lui preferată de acum doisprezece ani de când și-a dat demisia de la ultima gazetă. Cu puțin înainte să moară ziarele de tot și să se aleagă praful de lumea întreagă. În același timp, Paul simțea că se salvase. Măcar scăpase de toți tâmpiții ăia strânși în același loc. Redacția. Bag pula și în redacție, se gândea Paul, în timp ce traversa strada Academiei. Un porumbel șchiop merse o vreme alături de el, iar Paul se gândi să-l întrebe dacă nici el nu mai poate să zboare, dar apoi își dădu seama că ar fi o prostie. Porumbeii nu vorbesc.
Închise ochii și merse o vreme cu ei închiși, ca și cum ar fi fost orb. Taică-su avea glaucom și urma să orbească, maică-sa avea și ea glaucom și urma să orbească. Voia să se obișnuiască, să vadă cum e să nu mai vezi nimic.
Dar auzea, auzea tot. Auzi o țigancă, indiscutabil grasă, cu o spinare nesfârșită, ca a acelei madam care urla prin politică, zicea grasa: Mă doare burta de la râs. Eduard Paul deschise ochii ca să se asigure de ceva. Așa era: nu avea decât doi dinți. Mergea încetișor, sprijinindu-se de un bărbat mult mai firav. N-ai fi zis că o doare burta de la atâta râs.
Bine măcar că nu m-a întrebat de ce am două prenume și niciun nume, își spuse. Sigur arată bine, n-angajau ăștia o nașparlie să închirieze case în Floreasca, în Aviației, în Pipera, în dracu’ s-o ia, că din poza aia de pe whatsapp nu se vede prea bine cum arăta.
Și mai era și Andreea. Ce căcat de nume Andreea, se gândea Paul, dar ea măcar avea un nume al ei. Ionescu. Ionescu, da, e un nume.
