I se spunea Zeus.

El conducea redacția sau cel puțin așa ne plăcea nouă să credem. Sau așa ni se părea. Patronii erau undeva departe, în Elveția, nu ne gândeam prea mult la ei. De obicei, în viață, nu te gândești prea mult la oameni pe care nu îi vezi niciodată.

De fapt, ne gândeam la ei o singură dată pe lună, mai exact pe 27 ale fiecărei luni, în ziua de salariu. Elvețienii erau zgârciți, plăteau puțin, plăteau mizerabil, dar la timp. Nu au întârziat nici măcar o singură dată. Sau cel puțin pe noi, începătorii, ne plăteau puțin. Nu ne păsa. Aveam alte țeluri – noi nu trăiam pentru mâncare și obiecte.

Zeus era neobișnuit de înalt, neobișnuit de înalt pentru un ziarist. Aceștia erau îndeosebi minioni și răi de gură. Mai avea el și un nas superb, i-ar fi stat îndeajuns de bine ca statuie în Atena antică. Vara se purta la impecabile costume de in. Pe el nu îl plăteau prost elvețienii. Dar era deja iarnă.

Iar iarna, Zeus se înveșmânta într-un palton lung până în pământ și părea că poate ajunge oriunde în doar doi pași. În adolescență practicase atletismul, săritura în groapa cu nisip. Mereu ne lăsa impresia că, doar să vrea, își ia zborul. Și mai avea el și ochii atât de negri încât scânteiau, se aprindea în ei o flacără, care lumina în cel mai deplin întuneric. Dar era și, fatalmente, chel. O chelie atroce, o chelie abominabilă îi spinteca țeasta, pornind dinspre nord și făcând ravagii înspre toate punctele cardinale. Chelia îi dădea un aer trist, aproape tragic și contrasta violent cu restul imaginii sale de prinț venit din Orient, de neguțător de pietre prețioase.

Zeus avea dinții de un alb încântător. Era un zâmbet perfect, pe care unii găseau că strungăreața îl ciobește. Alții, dimpotrivă, găseau în strungăreața sa ceva nobil, poate chiar regal. Zeus era orice s-ar spune șarmant. Zâmbea des, dar doar o jumătate de zâmbet, nu mai mult. Era, dacă situația o impunea, și situația avea prostul obicei să o mai impuianană, și canalie.

O jumătate de zâmbet care putea să însemne orice, dar de cele mai multe ori însemna că era pe cale să te tragă pe sfoară cu o propunere irezistibilă, imposibil de refuzat. Avea, deci, ceva malefic, de Vito Corleone, în el. Malefic, dar îmbietor.

Vocea sa era ca mierea pentru urechile tinere. Zeus avea deja peste patruzeci de ani, vârstă foarte îndepărtată de noi, ar fi putut avea la fel de bine patru mii, patru milioane sau patru miliarde de ani. Patruzeci de ani însemna că trăia dincolo de orizont, în lumea celor pierduți.

Era, deci, văzut dinspre noi, tinerii, îngrozitor de bătrân. Bătrân, dar cu spatele drept. Respira tot forță și bucuria de a fi în viață. Mai absolvise în secolul trecut și facultatea de fizică și asta îl făcea să pară și mai deștept decât era. Căci ziariștii, minioni și răi de gură, mai erau aproape toți și analfabeți științific.

Iar să cânte la pian nu știa decât o tânără, cu sânii obraznici, un pic miorlăită, o tânără mioapă, cu ochii albaștri, mari și lacomi. Interpreta Prokofiev. Îi plăcea să se așeze la pian goală, iar sânii ei glorioși erau atunci încă și mai frumoși. Sfidau perfecțiunea, te făceau să crezi că viața e în definitiv frumoasă, că viața merită să fie trăită, că ai putea să naufragiezi cu tânăra asta pe o insulă pustie și nu ar fi chiar așa de rău, cu condiția să se afle totuși un pian pe insulă.

Avusesem ocazia să îi aflu pasiunea pentru pian la capătul unei nopți în care miorlăita mă învățase pe îndelete și cum arată extazul femeiesc. Atins de orgasm, trupul ei se cutremura ca o înaltă clădire japoneză, dar nu se prăbușea, rămânea așa, în nirvana, o lungă infinitate, iar când se întorcea printre muritori ochii ei lacomi erau plini de lacrimi bune, lacrimile recunoștinței.