Am ieșit din Acvariu încă mai amețit și nu doar de la amintirea vinului franțuzesc al Ornellei. Am căutat-o pe doamna Mini din priviri, dar nu mi se arăta. Doamna Mini mai avea o colegă – doamna Paula, o femeie cumsecade și tăcută. Erau ca soarele și luna, nu se întâlneau niciodată. Lucrau una o zi – una cealaltă zi. Astăzi ar fi trebuit să fie doamna Mini la serviciu, dar uite că nu o vedeam.

Mă simțeam mai înalt decât de obicei. Eram ca un far, aruncam lumina ochilor mei albaștri peste căpățânile ziariștilor. Erau destul de mulți la birou pentru o zi de vineri.

• Ține minte, Júnior, un ziar e cu atât mai bun cu cât vezi mai puțini ziariști la birou, cu condiția ca ei să fie pe teren!

Așa mă învățase domnul Cernescu, șeful meu direct, un bărbat amabil, cam de-o seamă cu Zeus, divorțat de două ori, însă neatins de ulcer și de paranoia.

Ba chiar dimpotrivă, domnul Cernescu avea o blândețe care devenise proverbială și o încredere teribilă în oameni, în ideea că oamenii sunt în definitiv buni. Începuse să facă burtă, dar nu-i stătea rău. Nu se supăra dacă Zeus îmi dădea alte sarcini, nu simțea că îi slăbește departamentul fără mine.

În definitiv, la sport mai lucrau încă zece flăcăi și o doamnă – Mariana. Ziarul nostru era imens. M-am dus direct la el, ca un glonț. Am încetinit însă, nu voiam să-l rănesc.

– Domnule Cernescu, m-a trimis Zeus la moldoveni.

– La care? Ai noștri sau ăilalți?

– Ăilalți.

– E bine, Júnior, du-te. Și poate scrii ceva la sentiment de acolo.

– O să încerc.

– Știi că maică-mea era din Basarabia?

– Cred că știam.

– Ce mai stai, Júnior? Dacă te-a trimis Zeus, te duci.

Nu voiam oricum să zăbovesc în această discuție, fiindcă știam că doamna Cernescu, mama, pățise de curând un necaz de sănătate, despre care domnul Cernescu nu vorbea mai deloc, dar care îl făcea mai trist, dar nu îl alunga din redacție. Dimpotrivă, stătea și mai mult la birou, ca și cum serviciul l-ar fi putut ajuta să nu își piardă mințile, să găsească sensul vieții și să își salveze și mama.