Domnul Cernescu era și el un mare fan al echipei naționale de fotbal a Braziliei. Îi venea ușor să-mi spună Júnior. De câte ori îmi spunea așa, simțeam că îmi dă o pasă magistrală sau că încearcă o lovitură nemaivăzută, o folha seca, un dribling miraculos sau măcar că îmi pune mingea pe voleu. Când vorbea cu mine domnul Cernescu parcă eram amândoi pe stadionul Maracaná.

Avea o voce aproape de bariton, care completa fericit restul înfățișării sale. Pe chipul său se ivise în lunile din urmă și umbra unui cioc, un barbișon scurt, ca de nobil din secolul al XIX-lea. Îl aranja binișor.

Om divorțat în repetate rânduri, domnul Cernescu avea în continuare trecere la dame, fiindcă avea duhul acela al blândeții, care le cucerea mai ales pe fetele de la departamentul de sănătate și pe culturnice.

Fetele de la sănătate, Maria, Angela, Petra, Elisabeta erau toate fete deosebite. Mi-ar fi plăcut să am și eu măcar jumătate din trecerea domnului Cernescu, dar deocamdată nu aveam.

Drept e că fetele de la sănătate erau ceva mai exigente în a-și alege partenerii. Faptul că tot cunoscuseră medici le înțelepțise, deși niciuna nu avea mai mult de douăzeci și șapte de ani, vârsta la care îndeobște mureau starurile rock și la care ziariștii fie deveneau foarte buni, fie încetau să mai fie ziariști. Chiar dacă unii continuau să încaseze lunar salariul, pe douăzeci și șapte ale lunii.

Mereu pe douăzeci și șapte, mereu la timp – elvețienii chiar se țineau de treaba asta, n-am exagerat. În rest, mai făceau concesii puterii, mai blocau câte o investigație, dar astea erau probleme care să-l preocupe pe Zeus, nu pe mine.