Pe la zece ani, în împrejurări mai degrabă tragice, pe care preferam să nu mi le amintesc, dacă nu era neapărată nevoie, înțelesesem ceva ce lor părea că încă le scapă: toate relațiile dintre indivizii umani erau relații bazate pe putere. Acela care avea puterea avea pornirea de a abuza de ea, dacă nu îi punea nimeni o frână. Victimele puteau deveni agresori fără să clipească, doar să fi avut puterea. Era ca și cum puterea avea singură acest mecanism intern prin care cerea mai mult și mai mult și mai mult și prea puțini erau suficient de deștepți încât să se ferească de ea. Puterea mutila și agresorii. Deveneau cu toții oameni detestabili, goi pe dinăuntru, carcase roase de ură și dorințe neîmplinite. Fiindcă dorințele nu se terminau niciodată – mereu apărea una nouă. Și ei continuau să fie nefericiți.

Toate gândurile acestea mi-au trecut prin cap în mai puțin de două minute. Tâmplele mi-au zvâcnit și mai puternic și mi-am adus aminte că trebuie să plec deîndată în căutarea doamnei Mini, dacă mai voiam să ajung până la Chișinău.

Privirea mea albastră s-a strecurat printre frânturile de dialog, printre monologurile ziariștilor care vorbeau singuri în fața foilor albe, printre veteranii care testau la computer cu un singur deget, printre picioarele lungi ca ale turnului Eiffel ale internelor de la monden. Doamna Mini nu era nicăieri.