Ca să fie cel mai bun ziarist din toată țara, trebuia doar să își învingă lenea, să-și dea jos haina grea a kilogramelor în plus și să pornească la drum. Aveai ce învăța de la Buddha-Cămătarul, așa că i-am ascultat chemarea și m-am dus când a ridicat degetul.

• Ce vrea Zeus de la tine?
• Să mă duc până în Moldova.
• A noastră sau ailaltă?
• Ailaltă.
• Păi spune-i, mă, pe nume: Basarabia. Bravo. Și te duci?
• Mă duc.
• E bine. Cu avionul?
• Așa zicea.
• Ai mai zburat, nu?
• Anul trecut, am fost la meci, la Madrid, când și-a dat Bănel tontogolul ăla.
• A-ha, a-ha, a-ha.

Când era de acord cu tine, Buddha-Cămătarul spunea de trei ori a-ha, a-ha, a-ha, ca și cum ți-ar fi dat o binecuvântare. Era simpatic. În plus, știa tot felul de lucruri. Și asta pentru că Buddha-Cămătarul chiar citise mult pe vapor, în tinerețe. Valize întregi de cărți. Și autori buni. Știa Tolstoi, ceea ce era atât de rar într-o redacție, în oricare redacție din lume, nu doar din țara noastră, încât putea fi socotit un miracol. Și nu doar că știa Tolstoi, știa și amănunte uluitoare despre viața lui Tolstoi:

• Ți-am povestit când a fost contele la plimbare cu calul la Paris? A mers și la teatru în șa, în șa a mers! Se uluiau cucoanele!

Și după ce îți zicea una ca asta, Buddha-Cămătarul dădea drumul unui râs gros, superb, inimitabil, râsul sublim la care aspiră toți actorii, dar la care nu ajunge niciunul.