Lui Buddha-Cămătarul îi plăcea să povestească și era curios. Era, așadar, numai bun să fie ziarist de presă scrisă. Ca majoritatea dintre noi îi disprețuia pe ziariștii de televiziune, pe care îi considera prelungitoare de microfon. Și, nu se ferea să o spună pe șleau: niște imbecili.

De altfel, Buddha-Cămătarul era tranșant nu doar cu această specie de falși jurnaliști, ci și cu oamenii de cultură din țara noastră. Pentru că, pe lângă cărțile citite în tinerețe, în momentele de luciditate le adăuga altele și altele și altele, ba încă putea citi și în patru limbi străine, portugheza, spaniola, franceza și italiana.

Iar Buddha-Cămătarul mai mergea și la teatru! Și devora toate paginile de cultură din presa noastră.

Era ferm în opțiunile sale și nu se sfia să înoate, ditamai balena, împotriva curentului. Dădea verdicte dure și nu le revizuia decât foarte rar:

• Se vorbește că rupe șaua un regizoraș de teatru, unu’ – și aici urma numele unui regizoraș în vogă. Stați cuminți, e un idiot, dacă ăsta e artist, eu sunt Yoko Ono, spunea Buddha-Cămătarul, lăsându-le pe fetele de la departamentul de cultură cu gura căscată.

Și nici măcar aici nu se oprea, mergea și mai departe, în nemaiauzit:

• Se vorbește că rupe șaua scriitorașul ăsta – și aici urma numele unui scriitor socotit “mare”. Stați cuminți, alt idiot. Dacă ăsta e artist, eu sunt stafia lui John Lennon, mai spunea Buddha-Cămătarul.