Ajunsesem în patul ei strict din întâmplare. Se îmbătase cu vin cât încă era la serviciu. Nu era nimic neobișnuit cu acest comportament. Mulți ziariști, multe ziariste beau până cădeau sub birou. Nu era tocmai ușor să înduri realitatea. Eu rămăsesem la ziar pentru ediția a doua. Pe atunci fiecare gazetă avea două ediții, una pentru capitală, și cea de-a doua pentru restul țării. Se tăiau copaci, din ei se făcea hârtie, hârtia o scrijeleam noi cu realitatea fiecărei zile, apoi hârtia aceasta călătorea în vechi vagoane de tren, către toate marginile țării, până la Sighetu Marmației. Așa trăiam pe atunci.

Am terminat ziarul ca de obicei la doișpe noaptea, aproape terminase și ea o sticlă de vin pe care o primise pe degeaba la o conferință de presă. M-a invitat la ea, anunțându-mă că, de fapt, primise două sticle de vin și n-ar vrea să le termine singură.

• Știu că îți plac vinilurile, nu?
• Așa este.
• Am o colecție de discuri cu Bob Dylan, cred că o să le găsești interesante.
• Nu văd de ce nu le-aș găsi.

Știam desigur ce fel de femeie e. Știam că și Zeus trecuse pe la ea, de câteva ori. Dar nici asta nu era neobișnuit. Zeus trecea pe la toate muritoarele noastre care încă nu împliniseră douăzeci și cinci de ani și purtau măcar mărimea C la sutien. Așa chel cum era, cvadragenarul nostru se credea Leo Di Caprio.

Iar ea era îndeajuns de ușuratică pentru o fată de altfel foarte bine educată. Părinții săi lucrau în ministerul de externe. Taică-su fusese chiar ambasador în Ghana și într-o altă țară africană al cărei nume nu reușesc să mi-l amintesc.

În apartamentul ei de la Piața Dorobanți, pereții erau împodobiți cu măști africane. Avea și un nume care îți rămânea în ureche: Ornella. Fusese botezată așa în onoarea unei actrițe italience din mileniul al doilea, de care tatăl ei, ambasadorul, fusese neîndoielnic îndrăgostit.