Și eu mă simțeam întrucâtva poet și poate chiar era sau cel puțin așa îmi spuneau câțiva intimi.

Vorbeau urât poetașii noștri, dar unii scriau frumos, abuzau de comparații și meseria de ziarist nu li se potrivea. Nu era chiar ușoară nici treaba asta cu scrisul.

În primul rând, trebuia să citești, ceea ce profitând de faptul că vederea îmi era nealterată de nicio boală (și nici nu se adeverise că onanismul duce la orbire) făceam uneori până la orele mici ale dimineții. Îmi luam notițe. Și puneam un semn de exclamare când două spirite mari se întâlneau, ca de pildă improbabila întâlnire dintre Murakami și Borges.

Și unul și altul erau de părere că romancierii sunt oameni pe care în general nu prea îi duce tărtăcuța și că oricum poți să spui pe gură în două minute ceea ce romancierii se screm să facă în o mie de pagini. Oamenii isteți nu se fac romancieri. Cu toate acestea, Murakami devenise romancier și își accepta handicapul destul de senin – avea nevoie de ritmul unui roman pentru a înțelege viața în multitudinea nuanțelor sale.

Și mai erau și în redacție fotografii. Noi aveam patru fotografi și o fotografă. Era o axiomă: “Fotograful fute bine”. Era unul dintre primele lucruri pe care le învățai din bucătăria internă a ziarului. Cel puțin un fotograf trebuia să fie futacul redacției.

De obicei, acesta punea piedici în calea uitării doamnelor și domnișoarelor, oferindu-le ședințe foto individuale în parcuri sau în alte locuri deosebite. De obicei, făcea poze alb-negru, iar damele se încântau. Era un artist, dar era obligat să trăiască zilnic în jegul, în imundul rubricilor de ziar. Fotografia accidente, vedete, greve și boschetari. Dar asta îl făcea și mai atrăgător. Poate că fotograful chiar futea bine, n-aveam de unde să știu.