Și în toată această faună, Buddha-Cămătarul era încă mai personaj decât restul.

• Și zi, așa. Băi, știi ce faci la întoarcere, da?
• Știu.

Căci știam ce urma să-mi spună, le-o zicea tuturor când plecau în deplasări.

• Puțoiul la control! Tătuțule, să nu-mi vii cu vreo blenoragie de acolo, că draci mănânci! Știu că mai fuți prin redacție, că ești și tu tânăr, dracu’, mai fute și altu’ după tine și uite așa pierdem oamenii și e păcat.

Și iar începea Buddha-Cămătarul să râdă râsul său magnific. Frecventase bordelurile și supraviețuise multor boli de lume. Trecuse cu bine și peste epidemia de sculament din 1993.

• Ți-am povestit de Iova? Alt dobitoc. Toată vara a stat cu pula-n borcan. Nu mai aveam loc de el în birou la casa presei. A dat muie, acolo, pe tăpșan. Îl lătrau maidanezii și el dădea înainte. Avea o bagboantă fără dinți – Eliza, Luiza, Zaraza, dracu’ s-o pieptene, nu mai țin minte numele mic, da’ oricum un nume din ăsta care nu i se potrivea. În schimb țin minte numele de familie Vasile-Dumitrescu, nume de bărbat, m-am mirat de ea, ce bagaboantă îți prezintă buletinul să vezi cu cine ai de-a face? Era deosebită. Țigancă, bineînțeles, n-am întâlnit până acum niciun Dumitrescu să nu fie țigan, dar mă știi, la mine nu contează, țiganii și țigăncile – toți plecăm cu liftul în viață, ei din păcate pleacă de la minus unu. Dar nu din cauza mea, n-am eu prejudecăți d-astea. Dar altceva mă rodea pe mine, ce bagaboantă fără dinți în gură care o suge prin parcări poartă nume din astea, alde Zaraza?! Așa, Iova, bă băiatule, îl știi. Trei luni a stat prostu’ cu pula-n borcan, dacă-ți zic. Grijă mare! Mișa Iova, bă, băiatule, cel mai prost om din lume, alături de frate-su’, Puiu, alt dobitoc și Puiu.
• Nu e caz de necaz, domnu’ Buddha.
• Care domnu’, bă, Júnioare?! Buddha, simplu. Ascultă-mă pe mine, că sunt trecut prin multe. Nu te joci. Mai ales în deplasare. Că dacă erai acasă mai era cum mai era. Bă, să știi că e frumos la moldoveni, sărăcie mare, dar frumos. Oameni de suflet, așa, știi. Poate scrii și tu ceva ca lumea de acolo. Ți-am mai zis eu ție să o lași mai ușor cu meciurile, dă-le în căcat de meciuri, că are cine să îi umple paginile lu’ Cernescu. Tu tre’ să scrii. Reportaj, bă! Să nu mă pomenești tu pe mine dacă n-am eu dreptate.
• Domnu’ Buddha…
• Bă, tu nu te potolești până nu îți dau două palme peste urechile astea să ți se învârtă căpățâna ca titirezu’?
• Buddha si Ai văzut-o pe doamna Mini pe aici, că tre’ să rezolv cu plecarea asta. Într-o oră ar cam fi cazul să ajung la aeroport.
• Nu știu, tătuțule, o fi la masă. La mine vii când te întorci, îmi povestești tot, auzi? Tot. Bă, și ține minte: cască ochii pe acolo, cască urechile. Cu astea scriem, bă: cu ochii, cu urechile. Și cu inima și cu căpățâna. Dacă le ai pe astea toate – careu, direct! Ascultă-l tu pe Buddha și o să fie bine. Auzi, da’ n-ai nevoie de parale? Îți dă Buddha.
• Nu cred să am. Zeus zicea că sunt rezolvate toate cheltuielile.
• Bine, dacă ai nevoie, îmi spui, aici mă găsești.

Buddha avea mereu bani, ceva învârtea el, dar nimeni n-ar fi știut să spună ce anume. Oricum, banii nu îi avea nici din salariu, nici din șpăgi. Nu era șpăgar. Se știau șpăgarii redacției, așa cum se știau și securiștii, atât de tip nou, cât și de tip vechi, așa cum se știau și bagaboantele, și fătălăii, și cei care aveau o șansă să iasă ceva din ei, și cei fără nicio speranță că ar putea ajunge vreodată ziariști.