Ornella abia trecuse și ea de douăzeci și doi de ani, dar părea chiar și mai tânără, o adolescentă neobrăzată și irezistibilă. Vinul fusese vechi și franțuzesc, așa că nu am dormit toată noaptea. Vinilul fusese și el remarcabil, altfel se tânguia Bobiță Dylan pe disc. Youtube-ul era o oroare – aici eu și Ornella gândeam la fel.
Am plecat de la ea înspre zori. Nu aveam remușcări, dimpotrivă mă simțeam foarte bine. Un pic amețit de mirosul trupului ei dezlănțuit, un pic amețit de vinul franțuzesc, dar era foarte bine, era decembrie, cerul era atât de curat încât era limpede că nu peste mult va ninge. Vocea lui Dylan îmi stăruia în urechi și în inimă și îmi făcea și ea bine.
Știam că Ornella are un prieten oficial care studia ceva economie politică prin Scoția, la Edinburgh, cred, și că probabil aveau să se căsătorească în cel mult doi ani. Să fie sănătoși.
Adevărul e că și eu eram tânăr. Și mă simțeam adeseori bine, nu doar fiindcă mă îmbătase vinul și fiindcă Ornella se zbătuse deasupra mea ca posedată de diavolul amanților.
Eram, de altfel, destul de leneș, impertinent și încredințat că mă locuiește un geniu. Nu avea nicio importanță că nu dovedisem încă nimic nimănui. Nu îmi făceam griji, urma să fiu cel mai bun. Și, cel puțin în câteva aspecte, eram deja destul de bun. De exemplu, Moonwalk-ul meu era legendar, iar la karaoke interpretam cu destul succes șlagărul Don’t stop me now, al formației vocal-instrumentale The Queen.
Eu nici nu împlinisem douăzeci și unu de ani, aveam părul lung, purtam inel în ureche, după moda vremii, perciuni caraghioși. Mai aveam și ochii albaștri, înnebunitori, ca același Bob Dylan, visam femei, glorie și jucam în gând lungi partide de șah din anii 1920.