Adevărul e și așa: nu eram prea înzestrat să ajung ziarist. Nu eram suficient de superficial, știam ce înseamnă suferința și mă impresiona. Eram tânăr, dar câteodată mă simțeam mai bătrân decât Zeus și nu doar fiindcă mă socoteam din cale afară de înțelept.
Ajunsesem în redacție strict urmărind un zmeu de pe cerul copilăriei, visasem să comentez în ziare meciuri de fotbal. Și înainte să plec, aveam să le arăt tuturor că sunt obritor. Mă simțeam o cometă. Mă simțeam o stea. Eram convins nu doar că sunt un geniu, ci și că – asemenea oricărui geniu cât de cât respectabil – voi muri tânăr. Preferam să nu fac sifilis și, dacă era posibil, să nu înnebunesc, ca Eminescu sau Nietzsche.
Refuzam să simt foamea, căci nu mă puteau atinge cele ale lumii, ordinarele. Doar furia mă cuprindea. Eram adeseori furios. Și asta era bine. Furia asta mă făcea aproape ziarist. Furia asta și steaua copilăriei, de care nu voiam să mă las dezvrăjit.