Doamna Mini era o secretară grozavă. I se spunea așa grație fustelor extrem de curajoase pe care le purtase cu cincisprezece ani în urmă, când ziarul nostru făcea primii pași, luminând ca o torță în bezna deplină a democrației originale.

Al nostru, căci noi tot așa îi spuneam chiar dacă îl dețineau elvețienii, era un ziar care  își câștigase faima exploatând magistral faptul divers. Doamna Mini avea deja peste cincizeci de ani, dar nimeni nu găsea de cuviință să îi schimbe supranumele. Ceea ce însemna că și mie avea să mi se spună tot Júnior și dacă ajungeam să ies la pensie de la ziar, cum de altfel era puțin probabil să se întâmple. Eram de ceva vreme prin redacție și nu întâlnisem niciodată un pensionar venit să-și revadă colegii.

Când cu albumul, Zeus mă degrevase de sarcinile mele de cronicar sportiv, fiindcă știa că eram pasionat de istoria recentă. Nu era nimeni suficient de nebun încât să-l încui într-o bibliotecă două luni înconjurat de ziare vechi. Niciun ziarist adevărat n-ar fi acceptat acest chin. Mie îmi plăcuse. Iar Chișinăul mă atrăgea.

Aveam un motiv intim, pe care n-aveam nicio intenție să i-l dezvălui lui Zeus și, la drept vorbind, nimănui altcuiva. Pe la șaisprezece ani cunoscusem o basarabeancă pe nume Olesea. Locuia în Chișinău, pe strada Muncești, la numărul opt. Știam asta pentru că întreținusem corespondență. Îmi scrisese, îi scrisesem.

Scriam niște scrisori lungi și foarte siropoase, în care presăram citate din Octavian Paler, atât mă ducea capul, dar chiar și așa ea trebuie că le găsea grozave. Corespondasem șapte-opt anotimpuri, apoi, vorba unui cunoscut poet optzecist, și amorul nostru nemuritor se dusese dracului.