21 august
Multe detest în secolul XXI. De exemplu, insuportabilul obicei al unor indivizi să îi pozeze pe alți indivizi la orice formă de ieșire socială. De ce? Ca să ce? Să satisfacă algoritmii stupizi ai unor rețele sociale stupide? Unde sunt binecuvântatele vremuri  când n-aveau toți oamenii un aparat de fotografiat în buzunar, băgat în telefon? Mi-aș da jumătate din rinichiul stâng pentru recuperarea intimității pierdute. Soluția o știu și tot spun că o să o aplic, dar cumva mereu uit: să nu mai particip niciodată, nicăieri la niciun eveniment cu public. Cel puțin, nu la vlahi.

10 august
În Luxemburg. Mi se îmblânzește, fără să dispară, dezgustul față de oameni. Poate că, dacă aș trăi tot restul vieții mele departe de vlahi, aș putea îndura existența. Poate. Poate. Poate. Dar nu se va întâmpla, căci de unde bani? Dacă nu ești șarlatan, mori pe gratis, ca-n Filantropica.

5 august
Citesc pe zidul unei bănci din centrul (deși e mult spus) capitalei țării românești: „Pizda distruge anturajul”. Autorul: necunoscut.

4 august
Prea rar li se arată extratereștrii copiilor. Copiii nu sunt răpiți, copiii nu sunt înghițiți de misterioasele farfurii zburătoare. De ce se întâmplă una ca asta? Ce au de ascuns extratereștrii? Ce secret tulburător știu copiii pământenilor, ce îi apără? Povestea aceasta e doar pentru oamenii crescuți, cum se spune, mari?

3 august
E șapte și jumătate, dimineața. Noapte proastă, desigur. De luni de zile dorm puțin și foarte prost și mă consolează doar gândul că de-acum chiar nu mai poate fi mult până la sfârșitul acestei povești inutile. Îmi visez, desigur, morții cei noi. E o suferință, dar e și o alinare.

Am mers la un easy box de la Universitate să ridic o carte. Poezii de Ezra Pound. Mai mulți meșteri lucrau ceva la statuia lui Spiru Haret.

Timpul devine deodată prezent. Trec pe lângă ei, cartea de Ezra Pound e imensă, muncitorii mă privesc în scârbă. Știu să citesc o privire trimisă în scârbă: ce, bă, ești deștept cu cărțoiul ăla în cârcă?

Bineînțeles că nu le răspund. Aștept să se facă opt, să se deschidă cârciuma unde beau cafea (proastă cafea!). O să beau cafeaua proastă și să o citesc poezii de Ezra Pound și o să mă gândesc la cine aș fi putut fi dacă nu aș fi trăit într-o casă în care a existat o bibliotecă. E adevărat, plină mai mult cu culegeri de exerciții și probleme de matematică, dar totuși bibliotecă. Încă există, iată, viitor. Iar Ezra Pound va fi bun, vagabondul.

2 august
Înapoi la București (din păcate). Detest România. Nu-mi place nimic aici, nu-mi plac oamenii, nu-mi plac politicienii, nu-mi place “muzica”, nu-mi place “arta”. Sunt atât de străin de acest loc: n-am mâncat niciodată o șaorma, n-am dat niciodată o șpagă, n-am luat niciodată o șpagă, n-am lucrat nicio secundă în viața mea (dacă asta e totuși o viață) la stat.

Îmi e scârbă până și de “câinele de pază al democrației”. Jurnalismul tiribombelor de presă care caută să stoarcă, să stoarcă, să stoarcă de la cititor/privitor, cu promisiunea cea mai puțin onorată din istorii: că se schimbă vlahii. Se schimbă o pulă. Câinele de pază e fie corupt, fie șarlatan.

1 august
Am visat că mi-am scris jurnalul post-mortem. Nu mai trăiam, dar continuam să scriu în fiecare zi aici, ca și cum ar fi contat. Poate că nici n-am visat.