16 decembrie
Misterul rămâne: cum de nu au reușit doi doctori atât de șarmanți și de competenți, doctorul Bode și doctorul Ciucă, să intre în grațiile Austriei…

15 decembrie
Dacă s-ar uni limbile de lemn ale lui Daea, Iohannis, Bode, Ciucă și Ciolacu am trăi un moment înălțător – s-ar naște o limbă de lemn perfectă.

14 decembrie
E inexplicabil pentru mine, dată fiind țara noastră natală și pasiunea ei pentru salam, dar și pentru dulce, de ce îndrăgitul cantautor Florin Salam nu face deja reclamă la salam de biscuiți, cu sloganul: “Bună dimineața, s-a trezit dulceața? Pup dulce.”

13 decembrie
S-a aflat la ce folosește batistuța “domnului Rareș”: batistuța se pune frumos pe țambal.

12 decembrie
De la o vreme dregătorii vlahi au formă de pușculiță.

11 decembrie
Îmi e dor e vremurile în care în politică întâlneai, totuși, chiar dacă rar, și non-idioți.

10 decembrie
Ar fi drăguț dacă românii ar boicota merge-și-așa-ul, sistemul pile-cunoștințe-relații, viața ca o șpagă, impostorii, atârnătura ca lifestyle, trândăvia, hoții & vivandierele aferente (și vivandierii, desigur).

9 decembrie
Bun, înțeleg, nu ne primesc pe toți, dar măcar pe Bode și pe Ciucă și pe Ciolacu și pe Iohannis să-i primească, nici nu-i mai cerem înapoi, să-i țină dânșii.

8 decembrie
Fiica lui Dumnezeu

– Tinerii mor, bătrânii se sting.

Așa a spus preotul venit să-i dea bunicii mele Angela, mama mamei

mele, ultima împărtășanie.

Și s-a stins și ea, la o vârstă înaintată, după ani grei, în care a fost îngrijită cu un devotament exemplar de mătușa mea, cea mai mică dintre fetele ei, și a fost iubită enorm de noi toți, o familie întinsă peste șapte mări și șapte țări, ca în basme.

Toate fiicele ei i-au moștenit firea și poate că și unii nepoți și poate și strănepoții și chiar cei nenăscuți încă.

Și acum dați-vă seama că în noaptea care a urmat marii treceri niciunul dintre cei trei tineri gineri ai acestei soacre nu a putut să adoarmă, trei bărbați în toată firea, unii bunici, plângând ca la sfârșitul lumii.

Dar ea s-a stins, cred, fericită, pentru că, după o viața grea, marcată de pierderi, greutăți și furtuni prin care a trecut mereu demnă, o demnitate pe care o admiram ca nimic altceva pe lume, a ajuns în sfârșit la cealaltă casă a ei – în paradis.

Bunica mea Angela a trăit și a murit încredințată că toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Niște copii neascultători, care n-au aflat sensul vieții. Ea îl știa. Sensul vieții era, este!, să fim buni și drepți. Și nu doar că îl cunoștea, dar reușea să îl și trăiască. Ea era bună și era dreaptă și nu se ferea de consecințele adevărului. Adevărul doare, spunea, și avea dreptate să spună așa. Dar fără el nu ne putem îndrepta, mai spunea, și avea dreptate să spună și așa.

Pentru oamenii care nu reușeau să fie buni și drepți, avea doar compasiune, se ruga pentru ei. Era credincioasă, dar nu încerca să convingă pe nimeni de nimic. Știa și că toți oamenii își urmează inima și că nu toate inimile sunt la fel.

Ea era, așadar, fiica lui Dumnezeu. I se adresa nonșalant, îl botezase “Tăticul” și nu ținea să se formalizeze nici măcar în rugăciuni. Rugăciunile ei nu erau cele obișnuite, pentru că ea nu era deloc la fel ca alți oameni.

Se povestește că în ziua în care l-a citit prima dată pe Kafka, Gabriel Garcia Marquez și-a tras o palmă și a exclamat:

– Ăsta scrie exact cum vorbea bunică-mea!

Când am aflat asta, mi-am tras și eu o palmă, fiindcă și bunică-mea vorbea la fel. Nu avea ea carte, dar avea un respect sacru pentru cărți și cunoaștere, iar cuvintele, ei bine, cuvintele o ascultau toate.

Țâșneau din bunica mea niște fraze care mă lăsau cu gura căscată, mă înmărmureau, mă copleșeau, pentru că eu trăiesc din cuvinte și niciodată n-am fost în stare să ajung până acolo unde ea ajungea cu o ușurință fantastică.

Eu am trăit în casa bunicilor când eram foarte mic, ea m-a învățat să merg și încă mă învață. Mi-a salvat de câteva ori viața, am privit lumea cu ochii ei și cred că a fost o binecuvântare. Căci ea era imună la lăcomie sau la mândrie sau la toate celelalte maladii comune.

După ce a rămas văduvă a dus o viață de pustnic. În casa ei era austeritatea dintr-o chilie. Nu îi trebuia nimic. Respingea obiectele ca și cum ar fi împiedicat-o să se dedice rostului ei: să aibă grijă să nu piardă sufletul. Nu l-a pierdut. Și-a păstrat până la sfârșit sufletul de copil, pur și nobil.

Zeci de ani a trăit în casă doar cu un aparat de radio, de la care știa tot ce se întâmplă prin lume. Căci lumea toată o interesa, o interesau și oamenii, poveștile lor.

Îi plăcea să povestească și povestea. Cele mai frumoase momente din ultimii mei ani au fost când mă ținea de mână și își aducea aminte de copilăria ei.

Dar nu doar din atâta lucru o iubeam. O iubeam și fiindcă avea acea înțelepciune pe care am întâlnit-o doar la filosofii antici, la vechii greci. Tot ce știuseră ei, știa și bunică-mea, fără să fi citit vreodată vreo literă din Platon. Ea își creștea animalele, cultiva căpșuni și flori, își îngrijea grădina. Nici de Voltaire nu cred că auzise, dar avea un spirit atât de ascuțit încât ironiile ei erau devastatoare. Era însă blândă, nu căuta să rănească, așa că îmbrăca totul, absolut totul, în straiele unui comic dulce-amărui. Știa, așadar, până și că viața e o tragicomedie.

Cu timpul a devenit tot mai strălucitoare. Era ca și cum lumina pe care o purtase totdeauna cu ea se vedea și mai clar. Și cu cât pe pământ oamenii erau tot mai puțin buni și drepți, cu atât era mai limpede că ei se rătăciseră și ea nu.

Eu, cum spuneam, nu am stat la țară după vârsta de doi ani decât foarte puțin, prea puțin. Veneam, plecam, ea rămânea neschimbată, atât că nu mai avea putere.

Cândva, pe la începutul secolului, a pierdut lumina unui ochi. Tot atunci, însă, celălalt i-a devenit orbitor. Toată flacăra inteligenței ei ardea acum în această privire. Semăna cu locotenentul Columbo bunica mea. Și cu Emil Cioran.

Moartea îi făcea, așa spunea, jucării. Dar n-a murit nici măcar când a făcut un infarct în urma căruia doctorii i-au mai dat puține zile. A mai trăit ani.

Și, cum spuneam, s-a stins, cred, împăcată și fericită că se întoarce la ceilalți ai ei, printre îngeri.

5 decembrie
Sfârșitul lumii. A murit mamaia Angela. De acum înainte o să mă tot prefac viu. Dar inimă nu mai am.