L-am întâlnit de câteva ori pe Ion Vianu, am făcut interviuri, am șuetat ore. Aveam un prieten comun, și el trecut în rândul drepților. Acest prieten al nostru ne lega, dar nu era numai atât.
L-am prețuit, l-am admirat mult pe acest scriitor care când venea în București obișnuia să fie pur și simplu cel mai deștept om măcar din cartierul Dorobanți.
De la prima noastră întâlnire păstrez o vorbă: “Lăcătușul român nu are prejudecăți!”. Avea umorul oamenilor inteligenți. Nu era moftangiu domnul Vianu, deși casa sa era, de fapt, o uriașă bibliotecă. Îi montase un meșter clanța greșit la ușa dinspre stradă. Râdea grozav doctorul Vianu. Într-o lume plină de falsuri, dumnealui era autentic.
Ion Vianu a fost fiul lui Tudor Vianu, dar a fost mult mai mult de atât. A trăit nouăzeci de ani și a ajuns un domn de cea mai bună modă veche, un medic erudit, un scriitor grozav, un memorialist fără egal, un exilat, opozant al comunismului românesc, un căutător al adevărului și un înțelept. Nu i-a lipsit vreodată curajul. Nici demnitatea.
De zeci de ani, domnul Vianu trăia în Elveția. Dar la moartea sa în cultura română rămâne un gol uriaș.
O să îmi lipsească mult și o să îl recitesc de cum pun punct aici.
A scris cărți extraordinare Ion Vianu, de un rafinament al ideilor la care nu știu câți și când sau dacă vor mai ajunge.
