Pe obrajii albi ca zăpada

Se scurg lacrimi reci ca ploaia

Iar pe buzele ei sângerii

Se-aștern șiroaie de-amintiri.

Privește-o și tot nu vei putea vedea prin câte a trecut

Nici măcar întrebând pe alții nu vei putea afla câte s-au petrecut.

Este mult prea puțin să spui despre ea că-i tristă

Când dezamăgirea așa-zisă timpurie din ochii ei încă există.

N-a mai primit în casa ei vreun om de multă vreme

De lume s-a ferit de când ai ei departe de ea au plecat

Lăsând-o singură, a nimănui, să-și aline al ei dor citind poeme

Trăindu-și zilele de parcă de fericirea adevărată ar fi uitat..

Vorbind cu ea tu vei descoperi

Că n-a fost așa dintotdeauna

Dar fără iubirea lor nu poate supraviețui

Și-n lacrimi de gheață obrajii și-i va acoperi..