Câte-am trăit, vai, câte-am trăit,

Dragoste, ură, zile cu soare, cu nor,

Şi încă n-am ostenit, n-am ostenit,

Inima mea galopează cotropitor.

Urcă-n vertigii, vechile mele iubiri,

Nedomolite, fiinţa, arzând, mi-o pătrund;

Nume-ncrustate cu litere-adânci şi subţiri

Dorm pe prundişul inimii mele-n străfund.

Inima mea cântu-şi îngână mai repede,

Când, lac de basm, pe ţărmuri se lasă,

Negre şi albe, stoluri de lebede

Pe unde plutind, cu foşniri de mătasă.

Vin dinspre nord şi vin dinspre sud,

Albe, suave, negre ca din incendii barbare

Mereu, dintre glasuri, două chemând le aud,

Şi inima mea, lăuntric rănită tresare.

Pe tine te aşteaptă, draga mea,

Să vii, să te apropii,

În fiece ochi, sub pleoapă, tu porţi câte-o stea,

Tu ştii să iubeşti, să mă ierţi şi să suferi.

Sub castul tău zbor, apele inimii parcă

Limpezi au fost din vecie şi pure

Furtunile-n linişte încep să se reîntoarcă

Şi-n toate sânt vaste tăceri, ca-n pădure.

Dar egal mie însumi prin tine devin

Şi pierdut printre nuferi şi stele şi lotuşi,

Din inima, inimii mele suspin:

Mult ai greşit şi totuşi…