Într-o piscină am gustat pentru prima oară moartea. Aveam cinci ani. Tata mă înscrisese la un club de înot de stat pe care el însuși îl frecventase și, mai impresionant, îl supraviețuise. Cluburile astea publice, deși destinate copiilor, nu se pretau bălăcelii fără noimă în piscină; erau terenuri de testare a viitorilor campioni olimpici, iar acești copii cu potențial suprauman erau cei care primeau toată atenția antrenorilor, în timp ce noi, restul (fraierii), rămâneam la statutul de recuzită sau, dacă aveam noroc, obstacole. În prima mea zi acolo, am pășit în capătul mai puțin adânc al piscinei împreună cu ceilalți cursanți și am crezut că pot s-o fac. Că pot să-l fac pe tata mândru învățând să înot în timp record. Antrenorul, un ochelarist burtos și mustăcios care aducea mai degrabă cu un actor porno ieșit la pensie decât cu un atlet, a suflat în fluier și a răcnit o serie de instrucțiuni ce s-au pierdut în învălmășeala ce a urmat. Lecția începuse. Ceilalți băieți alergau, săreau pe burtă și se scufundau, în timp ce eu înghețasem, neștiind ce ar trebui să fac și fiindu-mi frică să nu comit vreo greșeală fatală. Apoi, antrenorul m-a împins. Și așa mare cum eram ‒ mereu fusesem înalt pentru vârsta mea ‒ am căzut, ca un stejar tăiat cu drujba, pe spate. Nu apucasem să inspir, așa că plămânii mei erau goi. La fel și mintea mea. Nu puteam găsi în mine forța să ridic măcar un deget. Era ca și cum cineva mă învelise cu o pătură cu greutăți, invizibilă. Îmi amintesc cum stăteam în apa aceea ‒ omoplații mei atingând din când în când gresia piscinei, ochii mei deschiși către luminile tavanului ce răzbăteau prin apă, neauzind nimic și nevăzând nimic altceva decât acele lumini tulburi şi difuze ‒ și mă întrebam dacă voi muri. După câtva timp, antrenorul m-a ridicat. Nu m-am întors acolo niciodată. Și au trecut ani buni până să pot păși din nou într-o piscină.

Prima oară când am învățat să zbor a fost sub apă. Un coleg de-ai mei din clasa a cincea, cu care m-am întâlnit din întâmplare în piscina interioară a hotelului IAKI într-o seară, m-a învățat să fac tumbe subacvatice. La școală, băiatul ăsta se lua de mine mai mereu, însă în seara aia, fiindcă eram cu tata ‒ pe care toți colegii mei, dintr-un motiv sau altul, îl venerau ‒ tipul încerca în schimb să mă impresioneze, imaginându-și, probabil, că așa îi va intra și lui în grații. În aceeași piscină am aflat că lacrimile sunt lipsite de putere asupra străinilor, când o femeie de neclintit pe care tata o angajase în a doua lui încercare de a mă învăța să înot m-a ascultat bocind că nu mai înotasem peste treizeci de bazine niciodată până atunci și mi-a răspuns, „Ei bine, totul are un început.” A fost prima dată când cineva mi-a ignorat rugămințile, prima dată când m-am simțit responsabil pentru propriile eșecuri. În trei luni, femeia asta m-a învățat cum să nu cedez apei. N-am fost un elev bun ‒eram neîndemânatic, fricos și mă lăsam ușor descurajat ‒ dar ea a persistat și m-a învățat să supraviețuiesc. Nu că aș fi avut de ales. Am impresia că mai degrabă m-ar fi lăsat să mă înec decât să părăsesc piscina aia la sfârșitul verii tot ca neofit. Asta numesc eu mândrie profesională.

Într-o piscină am fost trădat pentru prima dată. Pe timpul verii, eu și Andrei ‒ prietenul meu cel mai bun din copilărie ‒ aveam locul nostru special. Acolo unde rămurica de litoral pe care o numim Mamaia răsare din oraș, pe partea dreaptă, se găsea Perla, un hotel cu piscină exterioară, masă de ping-pong și spaghete bolognese delicioase. Mereu m-am întrebat de ce un oraș cu ieșire la mare ca al nostru avea atâtea piscine. La Perla, Andrei a încercat să mă convingă să ne scufundăm împreună până la fundul piscinei, în căutarea a ceea ce numea el „chestii strălucitoare”. N-am putut s-o fac. Amintirile zilei în care aproape mă înecasem îmi făceau inima să bată ca o tobă africană și plămânii să mi se contracte dureros și îmi imaginam că, într-un fel sau altul, chiar dacă îmi țineam respirația, apa va găsi un mod de a-mi invada nările și mă voi îneca, de data asta definitiv. Așa că am rămas deasupra apei și m-am prefăcut că sunt fericit. La început, eram doar noi doi. Aveam multe în comun, frați de arme posedând aceeași cantitate de neîncredere și curiozitate față de lumea adulților. Dar cred că Andrei voia pe cineva cu care să împartă pasiunea lui pentru scufundări. Într-o zi, a adus cu el un alt prieten, iar ei s-au scufundat cu ușurința pietrelor și s-au întors la suprafață cu pietricele sclipitoare, bucăți albastre de gresie și bile „ochi-de-pisică”, în timp ce eu îi priveam de deasupra liniei de plutire, înghețat în siguranță, cum se distrează în misiunea în care se îmbarcaseră, doi gunoieri subacvatici îndrăgostiți de munca lor. O, ce mult mi-am dorit ca acest băiat să dispară, să clipesc și dintr-o dată să fim din nou doar eu și Andrei. Cât de mult mi-am dorit ca eu să-l pot face să dispară, ori să ne pot teleporta în altă parte, la suficientă distanță de el. Toate gândurile astea m-au făcut să mă urăsc și mai mult. Fiindcă eram doar un băiețel fără putere.

În piscină, am devenit prietenul tatălui meu. În primii ani de viață, mi-am văzut destul de rar părinții. Aveau nevoie de spațiu, așa spuneau, pentru a-și pune viața în ordine, astfel că destul de devreme am fost împachetat și trimis să locuiesc cu bunica maternă. Cu toate că mă vizitau aproape zilnic, nu mă simțeam mereu copilul lor. În acei primi șapte ani, bunica mi-a fost mamă, dar și tată. Când am împlinit zece ani, însă, tata a început să mă ia cu el în delegație în Bavaria. Abia atunci l-am cunoscut cu adevărat. Printre conversații despre muzică, economie, și geopolitică, bărbatul ăsta care fusese mereu o enigmă irezistibilă pentru mine lăsa să scape din când în când câte ceva despre el, iar eu îi ascultam captivat poveștile despre viața de dinaintea mea, despre cât de greu i-a fost ca tânăr angajat la o multinațională, motiv pentru care și-a dat demisia și și-a deschis un service auto la noi în oraș. Se plângea de propriul lui tată și-mi mărturisea că cea mai mare dorință a lui era să nu-i urmeze exemplul în relație cu mine. Observ că mulți bărbați, după o anumită vârstă, vor să se îndepărteze cât mai mult de tații lor. Poate că-i un fel de ritual de trecere înspre maturitate. Vrem să devenim proprii noștri bărbați, iar singurul mod în care înțelegem să facem asta e în opoziție cu primul model de masculinitate pe care-l învățăm. Că de obicei eșuăm e partea a doua. Am înotat o grămadă în Germania. În piscine de hotel, în spa-uri extravagante, în parcuri de distracții cu tobogane cu apă șerpuitoare. Tata era calm în apă, mulțumit în timp ce-și efectua cu explozivitate bazinele în stil delfin ori se relaxa în bolboroseala tăcută din jacuzzi. Iar acolo, în liniștea-care-nu-era-chiar-liniște, eu am învățat să ascult.

Uneori îmi imaginez că viața mea se va termina în apă. În astfel de vise mă privesc înotând departe, în largul unui ocean fără nume, mult mai departe decât ar trebui să fie capabil trupul meu burtos și neantrenat, și când ajung să nu pot vedea altceva decât apă, brusc, mă opresc. Apoi aștept. Alene, încep să mă scufund, ca absorbit de nisipuri mișcătoare. O ultimă scufundare în marele necunoscut. Și văd: bancuri de pești de toate culorile; monștri titanici înotând pe lângă mine la viteze imposibile; recifuri minunate de corali; pietre aranjate în forme geometrice perfecte. Dar cu cât mă scufund mai adânc, cu cât mă apropii mai mult de lucrurile cu adevărat tari, de minunile adâncurilor pe care puțini le-au zărit înaintea mea, cu atât mai puțin mă pot baza pe proprii ochi. În final, nu-i decât întuneric. Iar eu gândesc că apa e un paradox. Că nimic nu e atât de bun încât să nu poată deveni prea bun. Gândesc că adâncurile tulburi ale oceanului sunt o metaforă atât de bună pentru lume; pentru viață; pentru mine. Fiindcă pe măsură ce te apropii de adevăr, îți e din ce în ce mai greu să-l vezi.