Ar fi fost frumos ca Sabrina să mă trezească, să-mi dea un sărut sau cine știe, poate chiar ceva mai mult, dar nu era genul ei să facă dragoste înaintea zorilor. Plecase la spital, fără să-mi lase micul dejun sau măcar un bilet pe care să fi scris “te iubesc” în grabă și să-l fi lipit pe frigiderul care mai mereu era gol.

Ca de fiecare dată, dormisem prea mult, din fericire Ovidiu nu era nici el un exemplu de punctualitate. Oricum, situația era așa – trebuia să fim la pușcărie până la nouă.

Și cum aveam un pic peste două sute de kilometri înainte trebuia să ne grăbim. L-am subestimat pe Ovidiu, fiindcă deja îmi sună telefonul și nu poate fi decât el, toți cei cei care mă cunosc știu că sună zadarnic înainte de zece.

• Alo, păi ce facem, îl așteptăm pe Moș Crăciun? Nu cobori?
• Ai și ajuns?
• Bineînțeles că am ajuns. Ai cinci minute, înainte să te bag în pizda mă-tii.

Și aici dialogul nostru s-a întrerupt, fiindcă Ovidiu nu era în măsură să mă înjure el pe mine, fiindcă eu îl făcusem pe el ziarist și cum își permitea, și într-adevăr am coborât în grabă să pun lucrurile la punct.

• Bravo, Moș. Patru minute și treizeci și șase de secunde. Mi-a funcționat strategia.
• Strategul pulii!
• Zi că nu te-ai enervat. Te-ai enervat și ai venit în viteză. Ești mai previzibil decât o pasă cu latul realizată de marele nostru Ionuț Lupescu.
• Știi vorba lu’ Vadim?
• Care?
• Da’ o muie nu vrei tu?
• Ia uite, s-a aprins Moș.
• Hai mai bine să-i dăm talpă. Poate oprim și noi la un căcat de benzinărie înainte să intrăm pe autostradă, că nici cafea n-am băut.
• Sabrina?
• S-a pișat. A plecat cu noaptea în cap.
• Doamne, pupa-ți-aș țâțele tale că am scăpat.
• Gata cu Georgiana Bec?
• Gata, Moș. Ta-su’ chiar era nebun. Voia să i-o iau de nevastă.
• Cum pula mea?
• Păi, nu ți-am povestit, Moș?
• Nu, dar lasă că-mi zici pe drum. Mi-e foame, în pula mea.
• Gata, tati. Se pleacă. Bă, să moară mama, ești ca în reclama aia: nu ești tu când ți-e foame.
• Ovidiule, chiar vrei să aprofundezi vorba lu’Vadim?
• Hai, suge-o, Moș.
• Dă, mă, talpă în pula mea, că mi-e foame.

Și ne-am oprit la aceeași benzinărie la care ne opream de fiecare dată când plecam în deplasare. Am băut aceleași cafele, eu un espresso, scurt, tare, Ovidiu o americană lungă și slabă, o pișoarcă de cafea.

• Ce pula mea bei, mă, cafea din asta slăbănoagă și lungă așa, de zici că e un fotomodel din ’93?
• Hai că ne-am dat dracu’, Moș, ne pricepem și la cafeluțe acuma.
• Nu, în pula mea. Dar chiar și așa. Poate te ia căcâciul de la ea și întârziem dracu’ la pușcărie. Stai și te caci din benzinărie în benzinărie, ca Ghioca ăla de la ziar.
• Bă, mai dă-l în pula mea și pe Ghioca. Moș, de când pula calului mă știi tu pe mine?
• De când aveai optișpe ani sau ceva.
• Și n-ai aflat până acuma că nu mă cac, bă, dimineața? Sunt genul de om care se cacă numai înainte de culcare, în căcat.
• Iartă-mă, Ovidiule.
• Te iert, mă, că am suflet de mamă, vorba aia.
• Auzi, lasă vrăjeala, crezi că iese ceva cu boschetarul?
• Moș, ascultă-mă pe mine: dacă nu iese subiectul ăsta, eu îmi tai pula și o dau la rațe. Și așa acuma că n-o mai fut pe domnișoara Bec…

Ovidiu mușca din același sandwich cu salam și roșii sau altceva îngrozitor, în timp ce eu îmi terminasem deja și covrigul cu sare și covrigul cu mac. Ovidiu era destul de tăcut, dar dimineața parcă îl strângea cineva de ouă, de nu te mai înțelegeai cu el, toca mărunt-mărunt:

• E subiect, mă, nu te mai căca pe tine atâta!
• Bă, Ovidiule, nu știu ce să zic, eu mă cac dimineața. Te-am pupat.
• Să nu stai mult și să te speli pe mâini.
• Du-te dracu’ de țigan prost.
• Spală-te, jigodie!

Așa glumeam noi. Niciodată nu fusese eleganța vocabularului punctul nostru forte, dar redacția ne transformase în niște birjari. Uneori, ne înspăimânta chiar și pe noi vulgaritatea oralității noastre, dar de cele mai multe ori ne durea în pulă. Eram tineri și aia era. În plus exista un întreg jargon gazetăresc pe care trebuia să-l știi ca să faci un căcat în meseria asta. Și jargonul ăsta era doar pe bază de pișat (l-ai pișat pe ăla?, m-a pișat ăla, pișă-l pe prost!) și căcat (s-a căcat ministrul pe tine, m-am căcat pe el, ne căcăm pe el cu manta) și multă muie (și cititorii luau multă muie pe atunci, nu era ziarist să nu-i înjure de treizeci de ori pe zi și oricum toți îi numeau bizoni și poate că bizoni și erau).

Vorbeam într-adevăr îngrozitor de urât, dar măcar scriam frumos. Și eu, și Ovidiu aveam treaba asta cu poezia. Când nu-mi spunea Moș, de la Moș Crăciun, de prost ce era, Ovidiu îmi spunea Poetul, ceea ce era un pic mai aproape de adevăr. Dar și el era poet, în felul lui, avea ceva sumbru, întunecat în el Ovidiu și nu mă refer la faptul că măcar trei bunici din patru îi avea țigani. Nu, era ceva în inima lui. Avea simțul frazei și o ureche muzicală care îi îngăduia să scrie cu un ritm din care își făcuse un stil.

Mergeam la pușcărie căutând un băiat despre care cu zece ani în urmă un ziar central scrisese că este aurolacul-simbol al României. era un copil al străzii care fusese pozat gol, plângând isteric, cu o pungă de aurolac în mână, într-o stație de tramvai din București. Nemții, olandezii, austriecii și cine pizda mamii lor se mai opunea pe vremea aceea – era prin ’99 – integrării europene a României au tot folosit imaginea asta: barbarii ăștia vreți voi să-i primiți în marea și nobila familie europeană? Căcaturi.

Dar noi credeam că e un subiect bun, fiindcă ne interesa cum intră presa în viața ta și face din tine ceva sau altceva, apoi dispare și tu rămâi. Cum rămâi? Cine era aurolacul-simbol? Nimeni, niciodată nu se obosise să-l caute sau să îi afle povestea. Asta făceam noi, aflam povești, le scriam într-un alt ziar central, ăsta trăia o zi, lumea se lua cu prostiile și proștii ei și uita și noi căutam altă poveste, ne trezeam uneori la orele astea infernale, beam cafeaua asta proastă, eu mă căcam și Ovidiu mânca un sandwich oribil, la care avea de gând să renunțe abia seara, înainte de culcare, iar asta, credea el, îl făcea un om civilizat.

• Bă, Ovidiule, bă, băiatule, mânca-ți-aș pula ta aia mică…
• Moș, dacă poftești…
• Nu, mă, nebunule, să vezi ce am pățit la baie.
• Ești sigur că vreau să aflu?
• Taci în pula mea o secundă, să-ți zic. Deci, fii atent, ce-au făcut ăștia: au pus lacăt pe hârtia igienică, frățioare, să nu se fure. Cine căcat fură hârtie igienică?
• Se fură, Moș, se fură de toate.
• Vorba lu’ bunică-miu ăla bulgăresc: Români, ce să le faci… Dar ce zic eu, bă, români: vlahi. Valahie, Ovidiule! Aia e p-aici. Valahie peste tot.
• Hai să plecăm dracu’, că închid ăia la pușcărie!
• Poetule, da zi, mă, Sabrina, nimic-nimic?
• Ovidiu, iar vrei să fii porc?
• Bă, știi cum zicea Mazilu, dramaturgul: Omul trebuie să fie porc, dacă vrea, dar cu un motiv.
• Și ce motiv ai tu, Ovidiule?
• Bă, nu-ți ascund, dacă s-ar ivit posibilitatea aș cam da și eu acolo.
• Hai, să-mi bag pula.
• Aia zic.

În mașină am fi putut merge și fără să spună nimeni nimic, aveam muzica noastră, un playlist cu care amândoi eram mulțumiți, din care nu lipseau nici Bob Dylan, nici BUG Mafia, nici Radiohead, nici Tupac, nici Coldplay, nici Snow Patrol, nici Sigur Ros, nici Laura Stoica. Ne plăceau anii ’90, treaba asta știam sigur că ne leagă. Ne și despărțeau destule, dar Ovidiu știa să facă o documentare și știa să asculte. Când mergi să faci un interviu, lucrurile astea sunt cele mai importante: să te documentezi dracu’ și să știi să asculți. E rar să le găsești în același om.

• Am înțeles, Poetule, nu vrei să-mi povestești ce bagabonțeli îi mai arăți Sabrinei, dar pe bosquito ăsta de la pușcărie cum zici să-l luăm?
• Bă, Ovidiule, de câți ani mergem noi pe teren împreună?
• Doi-trei-cinci, dracu’ mai știe?
• Și n-ai învățat, mânca-ți-aș pula aia mică și neagră, că întâi îi luăm pulsul, vedem care e treaba cu el și abia după aia ne facem planul cum îl fezandăm? Pe loc. Din mers, așa…
• Moș, ca să știi și tu: unu la mână, pula e mare și neagră, dacă vrei trag pe dreapta și ți-o bag în cur, ca să te obișnuiești cu ideea. Și doi la mână, știu în pula mea, dar făceam așa, ca o conversație.
• Suge-o!

Cânta Dylan și știu și ce: Stuck Inside of Mobile With the Memphis Blues Again.

• O, mama!… Bă, ce bun e Bobiță, o dă bine-bine.
• Moș, lasă-l pe Bobiță, cum luăm boschetarul? Îl luăm cu binișorul?
• Da, Oviduțule, eu zic să-l luăm cu binișorul, care e treaba cu el, de unde a venit în București, de ce era în pula goală pe stradă, de ce l-a pozat cine l-a pozat și cum a ajuns la pușcărie, normal.
• Poetule, facem ca de obicei, eu îl iau ușurel, la sentiment, și dacă se ajunge la din alea mai nasole îi dai tu cu barosul.
• Îl întreb tot, dă-l în pula mea. Și ce labă a făcut de dimineață îl întreb.
• O, mama!… Bă, ce bun e Bobiță!
• Ai început să te repeți, Poetule.
• Mai taci, în pula mea. Shakespeare, he’s in the alley with his pointed shoes and his bells, speaking to some French girl who says she knows me well…
• Ce dracu’ behăi, mă, așa?
• Bobiță, mă. E psihedelic.
• E dat dracu’, da.

Și am ajuns la timp. Am efectuat formalitățile și ne-am trezit conduși de un gardian sau ce era el la vorbitor. Nu era ca în filmele americane. Boschetarul care fusese faimos în toată lumea și nu știa și nici nu îl interesa se bătea cu pumnul drept în piept și cânta o manea. Era extrem de jovial.

• Ce face băieții?
• Aline, uite așa, așa, eu sunt cutare, cutare. Am venit pentru așa și pe dincolo.
• Da, frățiorii mei. Vă zic tot. Auziți, da’ n-aveți și voi un pachet de țigări?
• Avem, Aline, cum să n-avem noi țigări. Ți le dăm așa sau tre’ să treacă pe la gabori?
• Așa, așa. Fără gabori, dă-i în pulea mea, că-și oprește jumate’.
• Bă, Aline, uite ce vrem noi să vorbim.

Și îi povestim tot cazul: că l-au pozat în curul gol, că l-au dat prin ziare, că a fost faimos, că au zis ăia din străinătate că de ce se ne mai bage și pe noi în Uniunea Europeană dacă umblă boschetari în pula goală pe stradă, d-astea. Și ce s-a întâmplat cu el, de unde venea, cum a ajuns atunci gol pe stradă, ce a pățit mai departe. Și ne-a zis Alin, tot ne-a zis, așa cum a promis. Era venit de prin Moldova, plecase de acasă, de frica bătăilor, s-a aciuat cu boschetarii de la gară, băga aurolac și într-o dimineață s-a trezit pe Rahova și unu’ i-a furat hainele și era furios și plângea și dădea cu pumnii într-un stâlp când l-a fotografiat fotograful ăla și uite așa. Apoi l-au luat și l-au dus la un orfelinat din ăsta de tip nou, au avut grijă de el, nimic de zis, dar la optișpe ani a rămas iar pe stradă, fiindcă gata. Și atunci a făcut și el o prostie și a furat telefonul la o bagaboantă, ca să-și ia ceva de tras și a căzut pe cameră și…

Și chiar când ne zicea toate acestea, a băgat capul la vorbitor un curcan, un gabor, un gardian, un dracu’ să-l pieptene și zice:

-Auziți, nu vreți să mergeți și la spectacol? Că e spectacol în sala de festivități. Interpretează doamna Corina Chiriac.

-Poftim?!, zic.
Am crezut că n-am auzit noi bine, dar auzisem bine: doamna Corina dădea un recital la pușcărie. Ne cam făcusem treaba cu Alin, așa că am zis:

-Ce zici, Aline, mergem?

-Mergem, da’ înainte vreau să vă cânt și eu ceva.
Și fără să mai aștepte aprobarea noastră, a început iar să se bată cu pumnu’-n piept și să bage aceiași manea ca mai devreme.

Apoi am mers la doamna Corina, care a făcut imprudența să-și întâmpine publicul strâns de prin celule în sala de festivități cu îndrăgitul șlagăr care zicea: Opriți timpul, lumea asta minunată…

Atunci, o voce groasă, de fumător de cea mai proastă mahoarcă, a zis așa:

• Dați-o-n pula noastră, doamna Corina, lăsați timpu’ să treacă, dracu’…

Și doamna Corina, găsind în sine puterea de a îndura și de a ierta, a zis că da, așa e, că a greșit, că la pușcărie nu e bine să oprim timpul și s-a căutat prin repertoriu și avea doar piese din astea, care nu se potriveau, cu Strada Speranței, la parter și până la urmă i-a invitat pe pușcăriași să îi spună ei ce ar vrea să asculte și ea le cântă. Așa a ajuns doamna Corina să interpreteze inclusiv șlagărul rivalei sale artistice, doamna Mirabela, ăla cu fotoliul din odaie și o ultimă țigară uitată într-un colț pe etajeră. A fost frumos, ne-am despărțit de Alin în cei mai buni termeni.

Am oprit pe drum să mâncăm o ciorbă de pui. Cum n-aveam bani și de friptură, am dres-o din pâine, cum ne învățase șoferul Florică, în primul nostru an de ziariști. Apoi, mai tăcuți decât la dus, ne-am întors în capitală, ne-am dus la redacție și am stat acolo până când a căzut seara peste București. Am scris articolul, eu jumate, Ovidiu cealaltă jumătate, cum făceam de obicei.

• Hai că a ieșit bine, bă, Ovidiule.
• A ieșit, da.

Alin a zis că ne caută când iese de la pușcărie, dar sincer nu ne așteptam să mai auzim vreodată de el și nici el de noi.

• Te duc să bem ceva, Moș?
• Parcă m-a ajuns oboseala.
• Te-a ajuns pula. Te duci pe cameră să o mamelești pe Sabrina, ce, eu’s prost?
• Bă, prost nu ești, ceva-ceva intenționam eu. Dar hai să bem înainte, că n-o fi foc.
• Mâine unde mergem?
• Am ceva bun-bun, da’ lasă că-ți zic la băut. Mai chemăm vreun prost?
• Dă-i în pula mea, noi bem pe banii noștri.
• Că bine zici, parcă ai fi Lăzărescu Dante Remus, din Moartea domnului Lăzărescu.
• De ce simți nevoia să faci precizările astea? Crezi că nu știu cazul?
• Ia uite, bă, am ajuns să mă rog de lucrul meu.
• Știi.
• Știu.