noaptea e mai lungă aici, în oraș, ca un tren marfar infinit,

și din mers coboară strigoi;

ochii mi se prind, ca niște molii încăpățânate,

de becuri vechi, pâlpâind haotic. e greu, pentru că

doar când îmi țineai oglinda

mă puteam vedea mai bine.

unii traversează noaptea cu buzele, albul așternuturilor

le provoacă sete, iar pe alții-i face să creadă

că au pășit pe lună.

eu aprind lumânări în gând – văd doar păsări de azul în colivii

și părul tău lung, pe care mi l-aș înfășura în jurul chipului

ca o ghilotină

mirosind încă a sânge vechi.

până dimineață, însă

va trebui să sting lumânările

și să-nvăț să mă sărut în oglindă

ca să nu mă uit.