Majorat

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Știu că am cancer și că nu mai am mult. Și mai știu și că e la ficat. Toată copilăria am văzut bărbați de patruzeci-cincizeci de ani, bolnavi de ciroză, cu burțile alea țuguiate, ca și cum ascundeau înăuntru un copil diform, copilul ăla oribil făcut de moarte cu viața încă tânără. E rândul meu să mor, poate că nu meritam să plec încă, poate că aș mai fi putut avea zece-cincisprezece ani buni pe pământ, dar accept sfârșitul, îl merit.

Totul a început cu noaptea aceea de iulie. Nu mai am nimic de pierdut, e timpul să spun adevărul, tot adevărul și numai adevărul. Mileniul abia începuse, nu știam prea bine care era treaba cu el, împlineam optsprezece ani, vârsta pasiunilor firești: vinul și femeile. Nu aveam noi prea multe femei, fetele de vârsta noastră preferau moșii trecuți de treizeci de ani, așa că am hotărât să mergem la strip-tease, la țară, unde avea Bibi o casă.

Ar fi trebuit să știm că strip-tease-ul și mediul rural din țara noastră la începutul secolului XXI sunt o combinație periculoasă și probabil că știam, dar pericolul e bun. Când ai optsprezece ani, nimic nu te sperie, cel puțin dacă nu ești fătălău. Noi nu eram.

Umblam cu aceiași oameni din ’95, eram o brigadă întreagă, ne spuneam între noi moșule și bătrânule și unchiule, niciunul nu trecuse de douăzeci de ani. Cei mai mulți eram acolo, pe granița aia între șaptesprezece ani și restul vieții.

Nani Mutulescu era un plăvan țigănos, căruia îi plăcea să poarte robineți pe degete, să sară la bătaie și să le dea tuturor somn. Făcea asta de când abia îi mijise mustața. Trimisese atâția în lumea viselor, așa că Nani se mândrea cu el însuși. Iar faptul că îl mai chema și Mutulescu făcea totul să fie și mai frumos.

Bonobo semăna bine cu o maimuță, încă din copilărie. De mic i s-a spus așa, în onoarea cimpanzeului grațios, despre care învățasem probabil prin clasa a șasea, la zoologie. Bonobo era și cochet. Își păzea bine curu’, cum se spunea pe atunci. Era prudent, iar prudența era o formă rară de înțelepciune, și așa este și acum.

Și mai era și Domnul Pulă. Cele două cuvinte nu stăteau bine împreună, dar tocmai asta ne plăcea. Domnul Pulă folosea vorba aceea urâtă de câte ori deschidea gura. Când le vorbeam despre el oamenilor mari îi spunea, firește, doar Domnul, fiindcă era elegant și mai era și dintr-o familie de adventiști. Când vine Domnul Iisus, Domnule Pulă? Vine o pulă, aia vine! Râdeam ca proștii. Era cel mai simpatic dintre noi toți.

Mălin era ca un copac. Nu avea minte și nu-l puteai pune la pământ. Dădeai peste el zăpadă, arșiță, ploi, vânturi, fulgere, furtuni, nimic nu-l clintea din ale lui. Orizontul său se rezumase în ultimii cinci ani la labă, țâțe și buci.

Mirel era fratele lui Nani, gras, cu un neverosimil început de chelie, mergea peste noi cu toți, fiindcă așa avea Nani chef, să-l ia și pe el, să vadă cum e viața.

Bibi era un puști înalt, solid, cu capul cât un cartof gigantic. Semăna un pic unui dovleac, dar nu îndrăznisem să-i spunem Dovleac, fiindcă îl bănuiam puternic, ca un taur.

Și mai era Mucea, e destul de clar de ce i se spunea așa, era un puțoi, un ăla, dar se ținea după noi de atâta vreme, încât ne obișnuisem să-l vedem în peisaj și dacă dispărea ne dădea panică.

Dadi, Bip și Pâine veneau la pachet, erau anturați cu Nani, dar câteodată mai dispăreau. Acum erau prezenți, fiindcă era rost de băutură.

Era rost de băutură fiindcă îl aveam pe colegul ăsta, pe Limbă, care se lăudase îndelung că își începuse viața sexuală, devenind expert în cunnilingus și problemele emoționale ale tinerelor fete. Iar ai lui aveau o cramă, vindeau mult, vindeau bine, băgau pastile în vin. Limbă n-a vrut să vină, zicea că pleacă la mare cu Ursu’ și nu mai știu cine și foarte bine a făcut.

Iată-ne. Bonobo a închiriat o dubă, pe care tot el o conducea, avea permis de o lună de zile și îi plăcea să îi dea talpă. Aveam câteva zeci de litri de vin cu noi, îi mergea bine negoțul lui Limbă, băi, Bibi, unde pizda mă-tii e casa aia, mă? Răbdare, moșilor.

Casa chiar exista, era ridicată din șpăgi, ta-su’ lucra la vamă. Mare, cu șapte intrări, cum se făceau casele din șpăgi pe atunci. Bibi era într-o ureche. Avea niște urechi mari, era clăpăug, dar îi cam lipsea o doagă. O vară întreagă am dormit la Bibi, ne jucam un joc pe computer zi și noapte, antrenam niște echipe de fotbal de prin Marea Britanie, eu pe Blackburn, el pe Swansea, și reușisem să le facem campioane, făcând niște transferuri incredibile, erau anii în care juca fotbal Gică Butoiu. Adormeam acolo, în sufrageria lui Bibi, maică-sa nu era niciodată acasă, taică-su nici atât, iar soră-sa se măritase de ani de zile. Mai făceam pauze de la joc să ne uităm la filme porno. Avea Bibi o colecție impresionantă de casete, pe care le ținea ascunse într-un ghiozdan pe care îl ținea ascuns într-un alt ghiozdan, care era încuiat într-un dulap. Le scotea de acolo, într-un ritual, într-o ceremonie a desfrânării, care ne făcea bine. Ne plăcea trândăveala și ne plăcea depravarea din acele filme înregistrate destul de prost, erau filme în germană, în care tot apărea un personaj: un negru pe nume Pascal. Acolo unde noi abia începeam să ne îmbărbătăm, Pascal avea un șarpe cu clopoței. O dată a intrat peste noi o vecină, fiindcă se omorâse unul de la trei, nici tu bună ziua, nici futu-te-n cur, ne-a prins, ce faceți, mă, aici?, ce să facem, tanti, ne uităm la caseta de la nunta lu’ soră-mea, of, Bibi, dacă n-ar fi părinții ăia ai tăi, hai, tanti, că avem treabă, n-ai auzit de nenea Pandele, ce să aud, tanti, a băut otravă, aoleu, ca Socrate, cine? Da, tanti, Dumnezeu să-l ierte.

Dar era ceva și mai neobișnuit cu Bibi, căci plăcerea lui cea mai mare era să incendieze animale de prin gospodăriile oamenilor și apoi să le vadă cum aleargă prin bătături disperate, în flăcări. Unele încercau să zboare și asta îi plăcea cel mai mult, să vadă păsări arzând. Acolo unde începea pădurea, acolo erau și cotețele unde orășenii incompleți redeveneau țărani și creșteau găini, porci, capre, gâște și câte și mai câte. Acolo se strecura Bibi o dată pe săptămână, ziua în amiaza mare, reușea doar el știe cum să rămână nevăzut, turna benzină pe o orătanie și îi dădea foc, iar clipa aceea când sărmanul dobitoc se aprindea îi umplea inima de bucurie. N-au reușit să-l prindă niciodată, în jurul lui înflorise o legendă, unii spuneau că e un diavol, că e un spirit turbat, că e o fantomă, că nici nu există, că gospodarii își dau singuri foc, fiindcă i-au înnebunit sataniștii cu vrăjile lor. Bibi alegea întotdeauna ora când orașul moțăia, căci ora aceea venea, era un oraș de muncitori leneși, care nu se puteau abține să nu adoarmă după prânz. Doar eu îi știam taina și nici eu nu aș fi aflat-o niciodată, dacă n-ar fi dispărut într-o duminică în timp ce mă chinuiam să o înving pe Arsenal Londra pe Highbury și nu s-ar fi întors un ceas mai târziu mirosind tot a benzină, un rânjet îi străbătea toată fața, era fericit. Tu ești, mă, ăla? Bibi mi-a făcut semn că să tac și n-am mai vorbit niciodată despre asta, câte lucruri stau ascunse în viețile oamenilor, ca în ghiozdanul din ghiozdanul lui Bibi, unde aștepta negrul Pascal cu șarpele său cu clopoței și o mulțime de femei blonde care știau să urle ca posedatele. Știam cu toții, desigur, cum urlă o posedată fiindcă Popa Danciu se specializase în exorcizări și tot felul de nefericite, și foarte rar nefericiți, treceau pe la el pe la biserica neterminată din buza pădurii și uneori plecau pe picioarele lor, eliberați de povara diavolilor.

Deși Bonobo îi dăduse talpă, avusesem suficient timp să cad pe gânduri și să privesc în gol, geamurile dubei erau murdare, soarele obosise, ziua de vară se sfârșea și eu aveam optsprezece ani. Râzi, bă, că n-o să mai fie niciodată ca azi, a zis Domnul Pulă, ca și cum ar fi știut continuarea poveștii. Lasă-l, Domnule Pulă, că nu e lucru ușor să faci optișpe ani, a zis cineva care putea să fie Dadi, Bip sau chiar Pâine. Stăteau mereu împreună și vorbeau ca și cum ar fi fost o singură voce și poate că așa și erau și eram tânăr și mergeam spre majorat ca o moarte și aveam dreptate să merg așa, eram înțelept. Lasă-l, bă, că îmbătrânește, dă-l în pula mea de prost, a întârit Domnul Pulă, cum așa, Domnule Pulă, dumneata ai pulă de prost?, l-am întrebat.

Și eram tânăr și toți râdeam, doar moartea rânjea, cum rânjește mereu moartea altora, și poate că și a ta, doi kilometri mai încolo un camionagiu obosit își aprindea o țigară și ochii săi se tot închideau.

Andrei Crăciun

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: