Mărgelele de sticlă

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Azi a venit din nou băiatul de hârtie. L-am văzut de la semafor. Aștepta pe partea cealaltă a străzii, fixându-mă cu privirea de parcă ar fi vrut să mă lipească de trotuar; să nu cumva să plec și să nu mă mai găsească. Se uita continuu la ceas, număra probabil secundele rămase până când putea să traverseze. Era devreme de tot, orașul dormea încă. Nu se zăreau nici oameni, nici biciclete, nici mașini. Dar cu toate astea, băiatului i-a fost frică să treacă strada pe roșu.

Mă înduioșează uneori oamenii de hârtie, mi-e milă de corpurile lor subțiri umplute cu frică din cap până-n picioare. Că n-au nimic sub pielea aia. Nici inimă, nici creier, nici plămâni, nici ficat. Doar frică.

Semaforul s-a făcut verde și băiatul de hârtie a traversat încet, uitându-se să nu cumva să apară vreun pericol de undeva. Bascheții lui cuminți măsurau asfaltul pas după pas, cu mișcări din ce în ce mai stângace, mai ezitante. Ajuns lângă mine, n-a știut ce să facă; și-a strâns agenda la piept și a trecut mai departe. S-a oprit câțiva pași mai sus, a rămas o vreme încremenit în mijlocul trotuarului, după care și-a dat părul într-o parte, a tușit, și-a strâns din nou agenda la piept și s-a întors.

Orașul începuse să se trezească, un pensionar își scosese câinele la plimbare, o femeie se grăbea spre metrou mușcând dintr-un covrig prea mic pentru foamea ei prea mare. Undeva în depărtare se auzea un tramvai, iar lângă mine el, băiatul de hârtie se oprise zgâlțâit de un acces de tuse.

– Ce e bă, ai schimbat țigările, i-am zis de jos, din culcușul meu.

Mă hotărâsem să-l ajut. Știam că avea să mai dea câteva ture înainte să deschidă vorba, în caz că ar fi reușit până la urmă s-o facă. Și-a închis tusea-n gât, s-a uitat de jur împrejur să se asigure că lui îi vorbisem, după care a spus încet:

– Nu fumez…

M-am întors cu spatele la el, am închis ochii și-am rămas așa multă vreme. Strada se umpluse de zgomot. Claxoane, frâne, uși trântite, strigăte, pași, sonerii de telefon, vorbe aruncate în fugă, da, nu, bine, stai așa, hai să vedem, mâine, ba nu, diseară, ba nu, săptămâna viitoare, fâșâit de pungi mototolite, pahare de carton scurse de ultima picătură de cafea și aruncate în coșul de gunoi, un lătrat de câine, un plânset de copil. Și peste toate astea vocea mea răgușită repetând fără oprire ai schimbat țigările, ai schimbat țigările

M-am întors dintr-o dată spre stradă. Băiatul de hârtie nu plecase. Stătea în picioare la căpătâiul meu, număra bilele translucide ale brățării pe care o purta la mână și mormăia de parcă ar fi repetat o lecție. Cuvintele i se pierdeau în zgomotul străzii, iar până la mine nu ajungeau decât câteva, mai mult ghicite decât auzite, o amintire, trecut, prezent, recuperare, ajutor, recuperare, cooperare, recuperare.

Am sărit în picioare. L-am smucit de mână. L-am zgâlțâit. L-am apucat de păr. L-am izbit cu capul de zidul clădirii. S-a prăbușit. Sunt slabi mușchii oamenilor de hârtie. I-am ars câteva șuturi. În pulpe, în coapse, în burtă. Nu s-a apărat. Pe obraz începuse să-i curgă un fir subțire de sânge, iar mărgelele de sticlă i se rostogoleau încet pe trotuar.

– Să nu mai calci p-aici! S-o iei pe partea ailaltă dacă ai treabă prin zonă, i-am urlat în ureche.

M-am așezat la locul meu. Oamenii treceau pe trotuar, unii cu ochii în telefoane, alții cu ochii în pământ, dar cei mai mulți cu privirea pierdută undeva departe. Nu sărise nimeni să-l apere pe băiat, așa cum nici acum, nu se gândea nimeni să-l ridice de acolo. O tânără mi-a strigat că băiatul era de la serviciile sociale și nu voia decât să mă ajute, iar eu trebuia să cooperez. A strigat și a fugit, iar eu am rămas așa, nemișcată, cu capul în pământ și ochii închiși. Când i-am deschis, băiatul plecase, iar trotuarul era plin de mărgele de sticlă. Una dintre ele mi se oprise lângă șlapi.

Am ridicat-o. Am văzut în ea vorbele băiatului. Amintire, trecut, prezent… Vară, o stradă prăfoasă, vrăbii căutând zadarnic o picătură de apă prin jurul cișmelelor. Frunze pleoștite, aer mort între cer și pământ, dezolarea trotuarelor încinse și liniște, liniște… Nu mai trecusem de ani de zile pe strada aia. Nu îndrăznisem. O știam pe dinafară din timpul plimbărilor mele lungi de dinainte, de pe vremea când încă mai aveam curaj să merg unde voiam, să mă uit în ochii oamenilor. După ce se terminau blocurile începeau casele, mici, ascunse printre duzi și pereții strâmbi ai magaziilor cu care oamenii își încărcau curțile, casa cu un câine de ceramică la ușă, casa cu mușchi crescut în streașină, vila aia mare cu salcie și bancă din fier forjat, casa cu găini, pe urmă casa cu baba surdă, casa cu floarea-soarelui și în sfârșit, casa cu barul, o casă cu etaj și mansardă, netencuită, cu acoperișul spart, pereți de cărămidă ciobită și o curte mare, goală acum câțiva ani când treceam eu pe acolo dar plină în ultima vreme, auzisem că în ea se deschisese un bar, că pe toată fațada clădirii se întindea acum o firmă mare de tablă – Hot Rock and Blues – un bar de rock și blues, rock-ul știam ce era dar blues-ul nu, nu auzisem încă de muzica asta și avea să mai treacă ceva vreme până să o ascult pentru prima dată, însă în ziua aia de vară nu la blues mă gândeam, ci la faptul că înaintasem nepermis de mult pe strada aia, mă apropiasem de bar și habar n-aveam ce trebuia să fac, normal ar fi fost să las și rușine și tot, să mă întorc pe călcâie și să mă duc de unde venisem, însă nu puteam, groaza de a fi văzută întorcându-mă din buza barului întrecea groaza de a fi văzută trecând prin fața lui, mi-am băgat capul între umeri, mi-am strâns ochii încercând prin mișcarea asta să-mi închid și urechile, știam ce urma, știam că la fiecare pas pe care aveam să-l fac prin fața barului cineva avea să-mi strige ceva, știam și cine, știam și ce, îi știam pe toți pe dinafară, le știam repertoriul, glumele și răutățile, curtea era plină, cineva zdrăngănea la chitară sub bolta de viță-de-vie, pe scările casei se ciocneau beri și undeva lângă gard câțiva băieți răcneau din toate puterile sweet child in time, încă un pas și apoi încă unul, nu mă văzuseră încă, erau prea ocupați cu fericirea lor ca să-și piardă timpul cu nefericirea altora, dar dintr-o dată s-au oprit și chitara și sweet-child-in-time-ul, gata, mă văzuseră, era clar, acum trăgeau aer în piept ca să poată striga mai bine, auzeam deja cum își potriveau sunetele în gâtlejuri, în câteva secunde barul, curtea și strada toată urmau să răsune de grasa, grasa, iar eu nu știam ce aveam să fac, n-am mai apucat să mă gândesc pentru că m-a lovit tusea, am tușit de câteva ori încet, numai că nu mergea așa, o mână de fier mi se înfipsese în gât și o greutate cumplită îmi strivea pieptul, m-am proptit pe picioare și crăcănată pe trotuar în fața barului am început să tușesc din toate puterile, hârâiam și horcăiam, îmi ardea fața, îmi curgea nasul, îmi lăcrimau ochii și nu mă puteam gândi decât la spectacolul jalnic al ființei mele, am mai făcut un pas, mai aveam doar câțiva și treceam de blestematul de bar prin fața căruia îmi jurasem să nu calc niciodată, din tuse nu-mi mai rămăseseră decât ochii plini de lacrimi, obrajii aprinși, un hohot de râs care a răsunat clar de pe terasa barului și o voce răgușită undeva în spatele meu, pe trotuar, ce e bă, ai schimbat țigările?, m-am întors și am văzut un băiat înalt, brunet, cu geacă de piele și zâmbet larg, mi-am trecut dosul palmei peste față încercând să șterg scârboasele urme ale tusei, să repar ceea ce nu mai putea fi reparat vreodată și am spus încet nu fumez

Am aruncat nenorocita de mărgică de sticlă în stradă. Pe cele împrăștiate pe trotuar le-am izbit cu piciorul până când n-a mai rămas nimic din ele, din strălucirea lor înșelătoare, din fețele care începuseră să le iasă din adâncuri, învăluite în fum de țigară și în primele acorduri de blues pe care le-am auzit vreodată.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: