Pe la începutul anilor ’90, plecase Gicu împreună cu un prieten în vizită la Castelul Peleş. Era o superbă zi de vară, în care soarele rotund le zâmbea complice. S-au aşezat la coada substanţială, iar bărbosul Gicu a început să studieze flora şi mai ales fauna. În faţa lui locuia o domnişoară subţire, extrem de simpatică, cu păr lung, şaten, şi c-o minunată pereche de ochi negri, îmbrăcată casual, purtătoare însă de părinţi. Au schimbat câteva ocheade, ocheade care însă au fost imediat interceptate de tatăl ocrotitor, iar acesta a aruncat în el cu o privire mânioasă.

După pătrunderea în castel, bărbosul a avut grijă să se poziţioneze, în fiecare încăpere, în unghiul corect spre a o privi cu coada ochiului. Tatăl ei a apelat la soţie, pentru a-l supraveghea vizual cu schimbul. Gicu observase că fata nu fugea din calea privirilor lui ci dimpotrivă, i le susţinea, aşa c-a conceput un plan pentru a păcăli vigilenţa părinţilor. A scos discret o carte de vizită şi a fixat-o între două degete ale mâinii drepte, care se prelingea pe lângă corp.

Atunci când interiorul castelului a devenit suficient de interesant pentru ca părinţii fetei să-l scape pentru câteva secunde din priviri, s-a apropiat de ea.

Fata îl urmărea permanent cu coada ochiului, aşa că s-a uitat discret în jos, spre cartea de vizită înfiptă între degete. Domnișoara i-a urmărit privirea şi s-a poziţionat astfel încât mâinile, atârnând nemişcate pe lângă corp, li s-au atins. În secunda următoare, cartonaşul buclucaş îi dispăruse dintre degete. S-a îndepărtat apoi discret, constatând, cu mulţumire, că nimeni nu observase manevra. Trei camere mai încolo, fata îl priveşte cu incandescenţă, iar el aşteaptă un moment prielnic şi s-apropie. Aceeaşi nemişcare a mâinilor, aceeaşi aparentă studiere a exponatelor şi s-a trezit c-un bileţel în palmă atunci când membrele, lipite de corp, li s-au atins ca din întâmplare. Duduia i-a oferit un zâmbet încurajator, iar Gicu a rămas în urmă pentru a studia bileţelul: „Mihaela, elevă, Bucureşti” şi un număr de telefon.

După ce-a ieşit, bărbosul i-a povestit, pe scurt, cele întâmplate fostului său elev, devenit între timp prieten. Deşi fusese tot timpul lângă el, acesta nu văzuse nimic.

– Nu te cred! Cum să fie posibil aşa ceva? Am fost acolo! îl anunţă.

– Uite biletul pe care mi l-a dat! îi demonstrează, scurt.

– Incredibil! declară fostul elev în timp ce-l îmbrăţişează cu afecţiune. Eşti tare, Gicule – mă bucur că te am ca mentor! Te rog să-mi povesteşti totul, detaliat. Măcar ai apucat să vezi ceva din castel?

– Nu, însă nu pleacă nicăieri! O să-l vizitez altă dată, că doar e aproape.

I-a spus discipolului povestea de mai sus, gândindu-se în acelaşi timp: Dac’ ar şti mama lui ce-i predau…