Înaintam cu pași mici alături de zeci de alți oameni care, ca și mine înaintau tot cu pași mici, ezitanți, ne loveam unii de alții, ne atingeam umerii, coatele, șoldurile și mâinile – cu care ne țineam uneori de pereți sau de ceilalți, să nu cădem. Dar chiar dacă ar fi fost să ne prăbușim, tot n-am fi ajuns până jos.

Credeți-mă, cad de-o viață și, oricât de mult am coborât, tot n-am ajuns acolo. Am fost aproape, dar n-am atins podeaua, pământul, fundul. N-am ajuns până la capăt. Mereu m-a oprit ceva, cineva, nu știu nici cum și nici de ce, tot ce știu e că amarul meu de inimă continuă să bată, iar eu continui să respir, să mănânc, să merg…

Mergeam pe coridor, oare unde? oare de ce? oare eu? Eu nu mai eram de mult „eu” și dacă stăteam să mă gândesc, cred că nici nu fusesem vreodată, uneori mă vedeam în formă de carte pe care un cititor invizibil o răsfoia plictisit, dădea pagină după pagină și uneori sărea capitole întregi, iar din cele la care se oprea nu citea mai mult de câteva cuvinte, cel mai mult îi plăcuseră cuvintele mâncare și dragoste, le subliniase atât de apăsat încât vârful creionului sfâșiase pagina și ieșise pe partea cealaltă, eram marcată de mâncare și de dragoste, eram o carte scrisă de cititorul ei,

unde ești, cititorule, unde mă duci? l-aș fi întrebat, dar lângă mine nu era nici urmă de cititor, ci doar pașii mei făcuți din pagini de carte, care cine știe unde mă purtau? m-am uitat în jos, dar acolo erau doar întuneric și pași străini, pașii celor cu care mergeam spre o nouă poveste, fiecare dintre noi purtându-și viața în corpurile tăiate din hârtie,

hârtie aveam la picioare și hârtie aveam la cap, țestele noastre împuțite erau acoperite cu coifuri făcute din ziare, dacă aș fi știut limba aș fi putut citi despre inundații, accidente, crime, jafuri, înșelătorii și atâtea alte orori care făceau deliciul cititorilor, numai că nu pricepeam niciunul dintre cuvintele tipărite pe capetele noastre așa că n-aș fi putut să spun „ce ne picase”, poate că nu toate erau nenorociri, poate că unul, măcar unul dintre noi avea ceva bun pe cap sau poate nu,

oricum nu conta, vreo doi se încăieraseră ceva mai în față și ne opriserăm cu toții. Se împărțeau pumni și picioare sau poate doar înjurături. Voci de bărbați, bufnituri, un țipăt ascuțit. S-au auzit două cuvinte lătrate scurt și s-a lăsat liniștea. Am început din nou să mergem, lumina cădea albă din niște globuri mari cât un cap de om, atârnate de fire negre. Unora dintre noi le căzuse coiful. Lumina le țâșnea din creștete proiectându-le capetele jegoase pe tavan. Zeci de capete se legănau atârnate de fire negre. Oare și mie îmi căzuse coiful? Am ridicat mâna să verific. Cotul mi s-a lovit de bărbatul care mergea lângă mine. Omul s-a întors, m-a împins cu pumnul și a zis ceva. Cuvintele i-au ieșit printre dinții stricați, și-au strâns și ele pumnii și m-au izbit de perete. M-am clătinat. Ceva gri ca un fel de cârpă mi-a acoperit pentru o clipă fața. Apoi a căzut. Fusese coiful. Îmi vedeam capul gol bălăbănindu-se atârnat de un fir negru.

Am ajuns la capătul coridorului. Am intrat într-o sală mare cu mese puse una în continuarea celeilalte. Pe mese erau castroane cu mâncare. Pașii s-au grăbit, s-au îngrămădit, s-au încurcat. S-au auzit strigăte, pocnete. Apoi două cuvinte lătrate scurt. Și încă două. Mâini întinse ferm, ochi aspri. Pașii s-au ordonat în liniște.

M-am așezat pe un scaun. Nu mai era nimeni în picioare. Coifurile căzuseră. De firele negre din tavan se legănau ciorchini de capete. Din mâncare ieșea abur. Oamenii și-au apropiat fețele de castroane. Apoi mâinile. Mii de degete răscoleau aburul de parcă ar fi vrut să-l apuce, să-l strângă între ele, să nu-i mai dea drumul.

Puțin mai încolo, doi șchiopi s-au luat la bătaie. Urlau și se chinuiau să se croiască cu cârjele. Unul dintre ei a căzut. Celălalt l-a scuipat. Femeia de lângă mine a început să plângă și-a dat cu castronul în cap. Pe frunte îi curgea sânge amestecat cu tăiței și cu lacrimi. Am luat lingura și m-am apucat să mănânc.