Să mă duc, să nu mă duc?

Mereu mi-am imaginat că o să am o moarte plictisitoare şi banală, cuminte, fără violenţă, fără să-mi arunce cadavrul la pirania din televiziune ca să mi-l ronţăie pe ecran, şi asta pentru că n-am cum să mor brusc şi să nu-mi termin treburile. La fel cum fac în fiecare seară înainte de culcare. Mai întâi spăl copilul, îi fac masaj şi îi dau să mănânce, cât timp cina e în cuptor şi maşina de spălat învârteşte rufele la o mie de turaţii. După ce culc copilul, îl chem pe bărbati-miu să mănânce, apoi el se duce să se spele şi se culcă, iar eu rămân singură la bucătărie şi mă apuc de strâns masa, spălat vasele, întins tufele, dat cu mobul, sterilizat biberoane. Fac toate astea mecanic, fără să fiu implicată în acţiunile respective, în timp ce mă gândesc ce să mai gătesc mâine, tre’ să plătim factura aia la avocat, când îmi intră salariul să dau comandă de badi-uri, ce mult a crescut fiu-miu, nu-l mai încape nimic, ia să mă duc să-l verific, să văd dacă doarme, hai că doarme dus, ia să stau să fumez şi io o ţigară.

Şi-apoi mă apuc din nou să dau cu mătura că s-au făcut firimituri, să spăl pe jos, să strâng celelalte rufe de pe rastel, iar într-un final, aproape de miezul nopţii, îmi fac o cafea fierbinte, că aşa se zice, cafeaua fierbinte e pentru business, ice coffee e pentru plăcere, bătu-m-ar mama cu englezismele mele, şi deschid şi eu laptop-ul şi mă apuc să scriu sau să corectez ce-am scris sau de multe ori amândouă. Şi mă prinde trei-patru dimineaţa cu ochii în ecran, mor de somn, cafeaua mi se scurge pe bărbie, aş mai fuma o ţigară, dar am fumat atât de multe, mi-au amorţit degetele de cât am scris, ce mă doare spatele, mă cocoşez de durere, fac pariu că în maxim trei ani o să fac spondiloză şi o să o car cu mine toată viaţa, până în mormânt.

Să mă duc sau să nu mă duc?

Aşa îmi închipui că o să fie şi la moartea mea. Eu o să rămân ultima care să strângă mesele. Trebuie să pregătesc totul meticulos, să las curăţenie în urma mea, să-mi termin manuscrisele, să-mi cer iertare de la ăia faţă de care am greşit sau pe care i-am înjurat sau pe care i-am urât, şi pe drept şi fără drept, să slăbesc, să mai fac un copil, să-mi ordonez cu grijă hainele cu care să mă îmbrace după ce-o să mă spele, să las vorbă scrisă cu limbă de moarte să mă ducă la groapă cu muzică, nici să nu se gândească să nu-mi pună să ascult pe ultimul drum Dimmu Borgir şi Avenged Sevenfold, ca să ştie vecinii c-am murit eu, să-mi scriu testamentul într-o notă cât mai dramatică, să-i fac pe toţi să plângă când o să-i adune avocatul să le citească, să-mi aleg cu grijă moştenitorul averii inestimabile, cineva capabil să-mi preia munca şi s-o ducă mai departe, să las casa curată şi lumea mai bună, că aşa se face, aşa e frumos, că poate vine alt suflet în urma mea şi să aibă loc şi curăţenie ca să fie primit cum trebuie.

Să mă duc, să nu mă duc…

Că parcă mă şi văd că mă răzgândesc la jumătatea drumul spre groapă, staţi aşa oameni buni că am uitat să dau drumul la maşina de spălat vase, că şi aşa s-a stricat şi nu mai merge decât programul ăla de trei ore jumate, să-i dau drumul să meargă cât stăm noi la slujbă şi până mă îngroapă, până toarnă popa cu vin peste pământ, până-mi zice de trei ori de dulce, şi după aia mă întorc şi mă aşez la loc în coşciug, gata, aşa, să aveţi farfurii curate pentru colivă când v-oţi întoarce acasă. După aia, când m-or trece de poarta cimitirului, să mă scol iar, că mi-am adus aminte că mai aveam de terminat un text şi e mare păcat să nu-l trimit, staţi aşa cu toţii, revin în două minute, nu vă grăbiţi, fumaţi o ţigară, şi să mă duc repede să-mi iau rabla de laptop pe care încă n-au apucat s-o dea de pomană şi să termin repede textul de scris, apoi să mă întorc să mă aşez iar în coşgiuc, gata, de data asta am terminat, promit, hai la groapă că se face noapte. N-ar fi frumos să fac aşa ceva. I-aş enerva pe oameni dacă i-aş face să aştepte după mine şi nu m-ar mai jeli cu drag la groapă, că în loc să zică vai, Gabi, ce femeie cumsecade ai fost tu, gospodină, ai ţinut casa singură, ţi-ai crescut copiii, ţi-ai publicat cărţile, ptiu bată-te, că nu ştim ce ne face fără tine, să se supere pe mine că-i ţin în drum şi să înceapă să mă ocărască, mă da’ aşa ai fost toată viaţa, du-te-vino, te repezeai din dormitor în bucătărie, strângeai pe acolo, îţi aminteai că ai lăsat maşina de călcat în priză, te duceai în sufragerie să dai cu mopul, dar nu te apucai, lăsai mopul deoparte şi mergeai să dai drumul la fierbător, să clocotească apa până termini tu cu sufrageria, măi, dar aşa femei neterminată ca tine n-am mai pomenit de când mama ne-a făcut.

Deci, m-aş duce, şi dacă aş vrea, şi dacă n-aş vrea m-aş duce, dar de ce să fiu neam prost când pot să fiu un mort cuminte şi să las curat în urma mea, să rămână toate aşezate, ordonate, blaturile şterse, covoarele aspirate, perdelele călcate, că cine ştie cine le-o mai face după ce mor eu că numai eu muncesc în casa asta.

După ce mă uit la ceas şi văd că s-a făcut cinci, şi mă mir de ce nu mai crapă odată de ziuă, că sunt atât de obosită că nu-mi dau seama că de acum încolo are să fie mereu întuneric, mă ridic şi eu amorţită de pe scaun, după ce salvez fişierele corespunzător şi închid tab-urile, îmi fac un duş, mă spăl pe dinţi, dupaia văd că mi-au crescut tuleiele pe picioare de zici că sunt lianele din jungla amazoniană, mă apuc să mă epilez, băi, drăcia dracului, s-a făcut şase, mă întind în pat în sfârşit, dau să închid ochii, moţăi vreo cinci minute şi se trezeşte copilul. Îl aud plângând ca prin vis şi mă dau jos, chioară de somn, să-i fac lapte praf, îl schimb şi îl pun înapoi în pătuţ să mai doarmă vreo jumătate de oră, iar când în sfârşit pot să trag şi eu un pui de somn, mă pomenesc că nu mi se mai închid ochii şi stau cu ei lipiţi de tavan, moartă de oboseală, că de oboseala asta n-am să mai scap niciodată, că aşa îmi vine câteodată să mă duc unde văd cu ochii şi să nu mă mai întorc, să văd ce vă faceţi fără mine c-o să vă mănânce gândacii.

Şi până la urmă, orice ar fi, tot rămân cu problema nelămurită, dacă să mă duc sau nu mă duc.