Trebuie să-mi termin lucrarea. Bine, pentru asta trebuie mai întâi s-o încep. Dar cum? Cu ce? Nimeni nu stă de vorbă cu mine. Cum mă văd, cum îmi fac semn să-mi văd de drum. Unii mă mai și înjură. Iar doamna aia micuță cu coc uriaș în vârful capului m-a și bătut. Da, da, m-a bătut. Mai întâi m-a întrebat ceva de genul dacă am schimbat țigările. I-am spus că nu fumez. N-a zis nimic. S-a întins pe saltea și s-a întors cu spatele la mine. Poate trebuia să spun altceva. Poate trebuia să-i ofer o țigară. Sau un pachet. Poate trebuia să fac o glumă, ceva. Dar ce glumă? Oricum, nu cred că-i arde ei de glume. Iar eu nu eram acolo pentru de-astea. Eram să aflu… Cum, de ce, cine, când… toate întrebările de la noi de la institut. Toate lucrurile care trebuie documentate.
Dar ce să mai documentez? Dintr-o dată s-a ridicat de pe saltea, m-a apucat de păr și m-a dat cu capul de zid. Nu mă așteptam la asta. Și oricum, nu mă gândeam că are atâta putere. Am căzut, normal. Așa că mi-a mai tras și niște șuturi. În fund, în spate, în picioare. Unde a nimerit. M-am chircit de durere și-am rămas acolo. Mi se tăiase respirația și inima-mi bătea aiurea de tot. De câteva ori tare și pe urmă deloc. Am crezut că o să mor sau ceva. Nu mai luasem niciodată bătaie.
O fată i-a spus femeii că eram de la serviciile sociale și că voiam s-o ajut. Nu știu ce i-o fi făcut și ei sau dacă i-o fi făcut ceva. Tot ce știu e că fata a luat-o la fugă. I-am auzit pașii pe trotuar. Lumea se aude altfel de acolo de jos.
Și pute. În crăpăturile dintre trotuar și zidul clădirii mișunau un fel de viermi gri, pe jumătate transparenți. M-am ridicat și am plecat. Mă lovisem la tâmplă. Aveam sânge pe cămașă. M-am gândit să mă duc repede acasă să încerc s-o curăț. Cu ce se luau petele de sânge? Cu apă rece? Nu știu. Nu mi-am spălat niciodată hainele.
Dar chestia aia trebuia s-o curăț. Nu voiam să afle ai mei și să se bucure. Ce ți-am spus? Nu ești făcut să umbli printre toți aurolacii. Nu e pentru tine. Ăștia sunt periculoși. Imprevizibili. La ăștia trebuie să meargă unii ca ei. Trecuți prin viață, prin alea.
Nu s-a curățat. Am frecat-o cu apă rece și cu demachiant de la maică-mea. Am murdărit-o și mai rău. Am pus-o în coșul de rufe și i-am spus maică-mii că o pătasem cu ketch-up. Nu știu dacă m-a crezut. Și nu știu nici dacă a legat petele de pe cămașă de faptul că îmi pierdusem brățara. Aveam o brățară din mărgele de sticlă. Auzisem că dacă te joci cu ceva, nu mai ai emoții. Nu prea era adevărat. Sau nu prea era adevărat la mine. Oricât număram la bilele alea, tot mă luau și transpirația și bâlbâiala dacă mă întreba careva ceva. Sau dacă trebuia să întreb eu ceva.
Dar cum să întreb? Nici nu mai am curaj să mă apropii. Într-o zi l-am abordat pe bărbosul de la colț. S-a întors la mine și mi-a spus ceva în germană. În dialect. N-am înțeles nimic. Dar la cât de urât se uita, mi-am dat seama că nu era cazul să insist. Am plecat. Am mai încercat cu câțiva. Nici nu mi-au răspuns. Nu știu dacă și-au dat seama că vorbeam cu ei. De fapt, nici nu știu dacă m-au văzut măcar. Cumva, pe mine nu prea mă vede lumea. Când eram mic îmi doream să fiu omul invizibil. Poate că sunt.
Stau pe bancă și mă uit la oamenii ăștia. Unii dorm. Alții se uită așa, în gol și uneori se leagănă. Chioru caută prin gunoaie. Știu că i se spune Chioru pentru odată că am auzit-o pe doamna cu coc strigându-l. Sunt amândoi români. Mi-e frică de Chioru. N-am avut niciodată curaj să mă apropii de el. Cred că m-ar omorî. L-am văzut odată cum băga un cuțit în buzunar. Singura cu care am vorbit a fost doamna cu coc, înainte să mă bată. Mi-am făcut curaj și-am mormăit ceva de genul dacă vrea să stăm de vorbă. M-a întrebat dacă asta înseamnă că vreau să-i vomit în față o mie de întrebări cretine. Asta înseamnă că e deșteaptă. Și că nu e o brută. Deși… și atunci m-a atins. A vrut să mă ia de mână, nu știu. M-am speriat și am fugit. Mi-au scăpat și carnețelul și reportofonul. Nu m-am mai întors după ele.
Acum doamna cu coc nu e aici. Nu știu când a dispărut. Doar când așteptam la semafor am văzut-o, era la ea pe saltea. Am avut impresia că m-a văzut și ea pe mine. Dar până am traversat strada, a plecat. Oare unde? Și de ce? Din cauza mea? Îmi vine să râd. Cum să plece din cauza mea? Poate că ai mei au dreptate. Cu oamenii ăștia trebuie să stea de vorbă oameni ca ei. Oameni duri.
Chioru a găsit în gunoi o pungă de chipsuri. Stă rezemat de zid, mănâncă și dă și la porumbei. S-au strâns vreo zece în jurul lui. Oare nu le face rău sarea? Mi-e frică să-l întreb. Mi-e că mă bate și el.
S-a așezat cineva pe bancă lângă mine. Am tresărit. Nu m-a întrebat dacă poate să se așeze. Nu era normal să întrebe? E o doamnă. Cam pute. Mă rog, poate nu chiar o doamnă. Trag cu coada ochiului. Tresar. E doamna cu coc. Frica mă paralizează. Nici nu mai îndrăznesc să respir. Și cred că nici inima nu-mi mai bate. Trebuie să mă ridic și să plec. Trebuie să mă ridic și să plec. Trebuie… Uite-ți astea, zice. Mă întorc, dar n-am curaj s-o privesc în ochi. Îmi pune în mână carnețelul și reportofonul care îmi scăpaseră atunci pe trotuar. Îmi atinge degetele. Râde. Are dinți frumoși dar foarte murdari. Din coc îi atârnă câteva șuvițe jegoase până mai jos de umeri. Are ceva aristocratic în ea.
Sunt nebun. Poate mă ia iar la bătaie. Ar trebui să spun ceva. Dar ce? Spun mulțumesc. Așa e politicos. Doar mi-a adus lucrurile înapoi. Oare asta nu e o chestie extraordinară? Mă așteptam să le distrugă. Să le vândă. Să le arunce. Să le lase acolo pe trotuar. Să facă orice cu ele sau să nu facă nimic. Dar nu să le ia, să le țină și să mi le dea înapoi.
Mai mulțumesc o dată. Mulțumesc și tac.