NENĂSCUȚII

 

 

 

 

 

 

de ANDREI CRĂCIUN

 

Personaje:
Nenăscut 1
Nenăscut 2
Nenăscut 3
Alți nenăscuți
Marele Visător
Autorul
Dumnezeu
Femeia
Bărbatul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PRIMUL TABLOU

 

Nenăscuții sunt îmbrăcați în alb complet. Tot ce îi înconjoară e alb. Sunt ca într-un salon modern de spital (sau ca o sufragerie – Sufrageria Albă), stau pe niște scăunele, ca niște copii de grădiniță. Lângă ei sunt două pătuțuri, ca de bebeluși.

Doi nenăscuți (Nenăscut 1 și Nenăscut 2) stau de vorbă, între ei e o masă albă. Pe perete, un tablou cu o ramă albă, pe pânză e pictată marea.

 

Nenăscut 1: Tu ce zici?
Nenăscut 2: Eu ce zic? Ce să zic?! Ce să mai zic eu? De ce să zic eu? Zi tu!

Nenăscut 1: Cum ce să zici? Cum ce? Există viață după naștere?! Nașterea e sfârșitul?! Nașterea e moartea?! Zi, mă!
Nenăscut 2: Nu s-a întors nimeni dintre născuți să ne spună, nu?! Deci, cine poate să știe? Avem doar visele Marelui Visător… Și dacă visele sunt adevărate…

Nenăscut 1: Bineînțeles că sunt adevărate! Cum să nu fie adevărate? Avem atâtea povești despre cum e… Cum e… Dincolo…
Nenăscut 2: Și tu ce vrei să zici? Asta vrei să zici? Că sunt adevărate toate poveștile astea?

Nenăscut 1: Eu cred că sunt adevărate. Nu sunt doar povești! E adevărat! Totul e adevărat! Totul trebuie să fie adevărat!
Nenăscut 2: Și atunci vin eu și te întreb: mai merită? Merită să te naști?

Nenăscut 1: Cum să nu merite? Să fii iubit… Să vezi lumea… Să faci fapte mărețe… Să strângi avere și glorie și înțelepciune… Să navighezi pe mări și oceane…
Nenăscut 2: Să fii bolnav, să sufere toți cei pe care îi iubești, să moară și să mori și tu și să fii uitat, să rămâi cel mult o amintire, și asta dacă ai noroc… Da, sigur că da, cum să nu merite… (dă din cap ironic). Oricum nu ne întreabă, nimeni, nu?! Dacă vrem sau nu vrem să ne naștem… Și nici nu știm dacă Marele Visător are sau nu are dreptate.

Nenăscut 1: Mereu trebuie să fii tu împotrivă, mereu trebuie să vezi tu partea negativă în tot.
Nenăscut 2: Și ce altceva să văd? Tu n-ai auzit cum e acolo? N-ai auzit de încălzirea globală? Să te naști ca să fierbi de viu? Să arzi, să te perpelești? Să te sufoci? Asta e viață după naștere?! Nu ești la curent cu noutățile? Tu n-auzi ce spune Marele Visător?! N-ai auzit că se topesc ghețarii?! Că a dat molima-n născuți? Că sunt peste tot numai războaie, nenorociri?! Tu n-ai auzit de ruși? Eh, dacă n-ai auzit de ruși – mersi, ai poftă să te naști! Dar dacă ești vecin cu rușii, și cine nu e acolo vecin cu rușii… Trăiești cu frica să nu vină bezmeticii ăștia peste tine să-ți dea cu bâta în cap! Eh, poftim, naște-te tu, să vedem dacă e bine. Ce, îți zic eu să nu te naști? Naște-te, dragă! Du-te și trăiește pentru o iluzie! Nu-ți zic eu să nu te naști! Dar nu așa… Nu… Nu așa! Nu! Să te naști sărac. Să emigrezi. Să mori înecat în mare. Să pună gardienii zidurilor bogaților câinii pe tine. Dar chiar, te rog, ia, naște-te tu. Hai, naște-te!

Nenăscut 1: Dar stai un pic, dragă, tu. Ce – ce te aprinzi așa?! Că eu nu vin acum să spun că e totul roz și bine. Totuși, cum să refuzi darul vieții? E tot ce poate fi mai frumos. Chiar și când e urât și trist, tot găsești ceva frumos de care să te agăți… O floare, natura, un gândăcel, n-ai auzit cât de frumoasă e natura? Munții. Mările și oceanele! Ah, oceanul! Plajele. Nisipul! Cântecul păsărilor!  Zumzăitul albinelor! Visătorul spune că îți taie răsuflarea… Și mai e și cerul… Și cerul îți taie răsuflarea… Iar cerul e albastru mereu. Mereu e albastru! A zis visătorul. Plus vinul, filme de cinema, lumina felinarelor, ploaia și perlele, o doză potrivită de tristețe și răsăritul soarelui și tinerețea, pașii de dans, valsul!, vinul și dragostea domnișoarelor, vântul și gările îndrăgostiților și trenurile care aduc acasă și trenurile care pleacă departe și soarele, soarele!, și muzica trubadurilor și diminețile de după marile victorii și tandrețea dimineților pline de iubire și orașul Paris, știi tu ce este orașul Paris, și ideile generoase și noblețea sufletească și golful Napoli când se apropie corăbiile și cade soarele în mare, știi tu golful Napoli? Știi tu cum e tinerețea, știi tu cum e marea, știi tu cum e dragostea domnișoarelor, știi tu ce este aceea o idee generoasă? De unde să știi? Că nu știi… Nimic nu știi. Marele Visător spune că…
Nenăscut 2: Dar mai lasă-mă, nene, și cu Marele Visător al tău, mai lasă-mă, da?! Mai lasă-mă! Tu ai părerea ta, eu am părerea mea, stăm de vorbă, că altceva ce să facem, dacă nici nu suntem născuți? Nu ne certăm. Stăm și noi de vorbă. Ce, ne certăm? Nu ne certăm, nu ne jignim. Născuții se ceartă. Noi nu. Noi suntem nenăscuți. Noi vorbim așa… Spune tu: nu vorbim noi așa? Sigur că vorbim, dragă, de ce să nu vorbim? N-avem voie să vorbim? Avem voie, avem voie să vorbim. Așa, bun. Te naști, bravo. Mai departe? Mai departe ai așa: ia să vedem, unde te-ai născut? În ce familie? Te-ai născut într-o familie? Bravo. Sau ești bastard? Ghinion. Ești bogat de la naștere? Loz câștigător. A, n-ai nimic?! Nasol. Sau poate te-ai născut prost. Se mai întâmplă… Între noi fie vorba, cei mai mulți născuți sunt proști făcuți grămadă. Proști-proști, nu așa! Sau poate te-ai născut diform. Poate ești pitic. Pitic. Mic, așa. Cât o jumătate de om. Cât un picior. Poate ești și pitic, și imbecil. Poate te naști în una dintre țările acelea de tot rahatul, zi un nume să-i zic, din asta, din Europa, din Europa de Est…

Nenăscut 1: Bulgaria?
Nenăscut 2: Nu, mă… Nu Bulgaria, ce ai cu Bulgaria – în niciun caz Bulgaria! La bulgari e foarte frumos, parcă tu nu știi ce frumos e la bulgari, au și litoral, au all inclusive, ne-a povestit de atâtea ori de către Marele Visător… Au dulceață de trandafiri. Au murături. Nu, nu Bulgaria, Nu, nu, asta, zi un nume să-i zic…

Nenăscut 1: România?
Nenăscut 2: Așa. România! Te naști acolo. Ce faci? Ai nimerit la români? Ce faci? A? Ce faci?! Te faci și tălică rinocer? Că trebuie să te înveți cu mediul. Și cum e mediul? Trebuie să înveți să dai și să iei șpagă. Să te târăști așa, ca viermele, să n-ai coloană, să ții capul plecat, să pupi în cur șefi tâmpiți, să nu îți peste de nimic din ce e în jurul tău, să trăiești într-o ghenă de gunoi, tu chiar nu asculți ce spune Marele Visător? N-ai aflat până acum că România e un ospiciu, că e un penitenciar în aer liber, că e mai mare rușinea? Zi-mi tu mie ce te faci dacă te naști acolo!

Nenăscut 1: Ferească! Dar prăpăstios ești, dragă! Marele Visător să ne ferească! Nu spun că e bine să te naști în România asta, dar se poate și mai rău, poate că până la urmă merge și așa, poate că de bine, de rău…

Nenăscut 2 (sarcastic): Dragul meu, pot să îți spun așa, dragule?
Nenăscut  1 (sincer): Sigur că poți să-mi spui dragule. Cu drag!

Nenăscut 2: Dragul smeu, să te naști este o crimă! Repet și subliniez: o crimă!
Nenăscut 1: Cu mare drag, dar o crimă?! O crimă împotriva cui? O crimă împotriva a ce?

Nenăscut 2: O crimă împotriva ta. Te condamni la moarte.
Nenăscut 1: Cu mai mare dragul, dar și la viață!

Nenăscut 2: Haida-de! Tu nu știi câți născuți cred că sunt în viață, dar n-au trăit o zi, o oră, un minut în toată viața lor? Câți trișează? Câți se prefac? Câți ajung să se refugieze în vin? În religie? În politică? În ticăloșie? Serios, dar tu nu ești niciodată atent la visele Marelui Visător?! Tu chiar n-ai auzit de (șoptit) cancer? N-ai auzit că mor copii? Știi ce sunt copiii? Știi tu, dragul meu, cum arată un copil mort? Știi cum arată un coșciug de copil? Mic, așa? Coșciug mic. Copii! Copii – micuți, mici, așa (face semn din mână cam cât de mici). Mor! Și se și chinuie înainte.
Nenăscut 1: Cu tot dragul, dar așa crezi tu… doar ce e rău crezi și tu!

Nenăscut 2: A, acum nu mai crezi?! Am inventat eu toate nenorocirile astea? Nu le-am inventat eu, dragă. Ele există și abia așteaptă să te naști. Naște-te, ce, îți zic eu să nu te nași? Naște-te, omule! Te rog, poftim, naște-te!
Nenăscut 1: Nu, că ești chiar prăpăstios și tu acum. Și chiar dacă mor și copii, nu mor toți copiii! Poți să crești, să ajungi cineva, să cunoști dragostea și gloria.

Nenăscut 2: Dar Gloria e și un-cinema în cartieru’ Titan…
Nenăscut 1: Ce faci?

Nenăscut 2: Cânt!
Nenăscut 1: De unde știi cântecul ăsta?

Nenăscut 2: Nu știu, pur și simplu îl știu. Nu ai și tu așa, o bază de date, și nu știi cum te-ai pomenit cu ea?
Nenăscut 1: Ai dreptate.

Nenăscut 2: Dar Gloria e și un-cinema… Te deranjează? Să nu mai cânt?!
Nenăscut 1: Nu mă deranjează. Poți să cânți! Uite, te naști și devii cântăreț! Nu e frumos? Imaginează-ți: să fii cântăreț sau dansator! (începe să valseze).

Nenăscut 2: Dansator – nu?! Dansator nu-ți place să fiu?!
Nenăscut 1: O! Vai… Ba da! Ba da! Dansator! Oare cum dansează născuții (continuă să danseze singur, încearcă să-l ia pe Nenăscutul 2 la dans, dar acesta îl refuză cu un gest ferm).

Un alt nenăscut (Nenăscut 3) bagă capul pe ușă. Nenăscut 3 face un pas în încăpere.

Nenăscut 3: Ce se face aici? Se dansează?

Nenăscut 1 dansează în jurul lui.

 

Nenăscut 3: Nu veniți și voi? N-ați auzit? A avut Marele Visător un vis și urmează să ni-l povestească în Sala Mare.

Nenăscut 2 (sceptic):
Iar a avut un vis?!
Nenăscut 1 (fericit):
A avut un vis?!

 

Pleacă toți trei, Nenăscut 1 în pași de dans către Sala Mare. Aici, mai mulți nenăscuți stau pe scaune. Marele Visător stă ca pe o scenă, deasupra tuturor. Îi privește pe toți pe sus, merge pe scena aceea cu mâinile la spate.

Marele Visător:
A venit toată lumea? Sunt toți nenăscuții aici?

HEBLU.

Luminile se aprind brusc, creând un efect orbitor.

 

 

 

 

 

 

AL DOILEA TABLOU

 

Scena se rotește, Sufrageria Albă dispare. Nenăscuții se află în Sala Mare, decorată ca sala de întâlniri a unui Rege. Marele Visător stă pe un tron alb. E impozant. Pe jos, pe lângă el, pe podea mai mulți nenăscuți îl ascultă. Printre ei, Nenăscut 1 și Nenăscut 2.

Marele Visător (dă din mână ca și cum ar vrea să oprească un ropot de aplauze sau ca și cum ar vrea să tempereze entuziasmul cuiva; vorbește foarte energic, aidoma unui pastor neoprotestant):
Am avut un vis! Am avut un vis!

Nenăscut 2 (șoptește către Nenăscut 1): Ce surpriză!
Nenăscut 1: Ce surpriză plăcută!

Marele Visător (își drege vocea): Vă rog să vă păstrați calmul, fiindcă nu o să fie ușor să vă spun ce urmează. Dar întâi ia să vă întreb eu pe voi comment ça va, adică – ce mai faceți voi, nenăscuților? De la o vreme visez în franceză, ca să știți și voi. Visez ca la Paris, v-am mai povestit eu Parisul, mă rog! Ce faceți? E toată lumea cu mine?
Nenăscuții (în cor): Da! Așteptăm visul!

Marele Visător: Ia să treacă aici în dreapta mea cine crede că e bine să ne naștem! Și în stânga cei care cred că nu e bine să ne naștem, hai, repede, repede, că n-avem toată eternitatea la dispoziție… Hai, mă, pas alergător!

Jumătate dintre nenăscuți se duc în dreapta, jumătate în stânga.

Marele Visător: E drăguț că aveți idei despre ce ar trebui să facem. Dar nu prea contează, nu știu dacă v-ați dat seama. Adevărul e că (mai încet) mi s-a arătat sensul vieții de după naștere și nu contează ce credeți voi!
Nenăscuții (în cor): Cum să nu conteze?!

Marele Visător: Cum auziți. Am visat că nu contează deloc. Nu contează dacă vrei sau nu să te naști. Nu se nasc doar cei care ar vrea!

Le face semn nenăscuților să înceteze rumoarea, zgomotul.

Marele Visător (vorbește tot mai repede, ca în reclame): Stați, dar stați un pic, căci asta nu e tot! Născuții au un obicei ciudat: spun că noi ne naștem din iubire. Nu e adevărat. Venim dintr-o mecanică simplă pe care nici nu v-o mai descriu, că mai sunt și nenăscuți mai tineri pe aici. O manifestare biologică, însoțită uneori, doar uneori!, de câteva sentimente, care cu timpul se transformă în obișnuință, în frica de a nu rămâne singuri, în amintiri și în iluzia nostalgiei. În iluzia fericirii de altădată, a paradisului pierdut. Născuții sunt foarte diferiți între ei, sunt gata să plece la războaie pentru regi și președinți și alte fantezii, beau, uită, unii poartă mustăți, sunt gata de orice ticăloșie, sunt lacomi, vor, vor, vor, nu se mulțumesc – deloc – cu realitatea și creează o altă realitate, care le vine din imaginație, consumă droguri, sar de pe clădiri, omoară alți născuți, doar ca să simtă ceva, orice, și mereu, mereu dat vina pe alții. V-am mai zis eu câte ceva din toate astea. Dar ce vreau să vă spun, nenăscuții mei, este că lucrurile se întâmplă fără să avem niciun cuvânt de spus. Viața de după naștere există și e dincolo de puterea noastră de a o influența în vreun fel și – deîndată ce v-ați născut – ați și uitat (arată cu mâna tot ce în jur). Gata! Ați și uitat că ați fost aici, v-ați uitat toți frații nenăscuți și toți, toți, toți cei care suntem aici ne vom naște, vom fi în viață o vreme și apoi vom muri, dar despre viața morților eu nu visez niciodată. Așa că n-aș putea să vă spun nimic despre ea.

Nenăscut 1: Și dumneata, Mare Visător? Și dumneata te vei naște?!
Marele Visător: De asta v-am chemat astăzi aici. Mi s-a arătat că s-ar putea să mă nasc în curând.

 

Nenăscut 1: Vai, nouă! Și noi cum vom mai ști ce se întâmplă pe lumea cealaltă? Cu născuții?
Marele Visător: Cred că va trebui să vă obișnuiți să stați fără să mai știți nimic. Sau unul dintre voi va începe să aibă vise și va deveni Mare Visător și el.

Nenăscut 1: Dar o să ne certăm între noi, o să ne scoatem ochii, o să ne dăm cu părerea, o să fie plin de conspirații, o să fie ca la născuți!
Nenăscut 2: Ca pe internet! Că ne-ai zis dumneata și de internet… Mare prostie și internetul ăsta!

Marele Visător: Nenăscuți, nenăscuți!, vă rog să nu ne facem griji pentru ce nu s-a întâmplat încă. Încă n-am plecat nicăieri.

Nenăscut 1: Dar nu vrem să pleci, Mare Visător!

Ceilalți: Da! Nu vrem! Nu vrem!

Marele Visător: Mulțumesc. Mă gândeam că așa îmi veți spune. Dar nu noi decidem când ne naștem. Se naște fiecare când îi vine rândul. Dar ceva tot putem face.

Nenăscut 1: Ce? Ce putem face?!

Ceilalți: Ce? Ce putem face, Mare Visător?!

Marele Visător: În lumea născuților există profeți. Oameni care le spun cum va fi viitorul și nimeni nu îi ascultă. De obicei îi omoară. Uneori (oftează) visez groaznic. Am coșmaruri! Născuții, trebuie să știți, așa e în coșmarurile mele, mai au puțin și vor dispărea cu totul, nu mai au resurse, au distrus pământul, sunt prea mulți și i-au cotropit molimele și războaiele și foametea. Ce putem face, asta mă întrebați?! Soluția este să nu ne mai naștem! Să nu se mai nască nimeni! Să rămânem pentru totdeauna nenăscuți.

Nenăscut 1: Vai!
Nenăscut 2: Cu drag, vai! Dar asta nu e în puterea noastră, chiar dumneata ai zis!

Marele Visător: Stați! Stați! Am visat că nu sunt primul Mare Visător. Că au mai existat și alți mari înaintea mea, că mereu au existat mari și că nenăscuții de pe vremuri au fost instruiți de marii lor să refuze, după ce se vor naște, mă înțelegeți, să refuze mecanica aceea care duce la… Care duce la nașteri.

Nenăscut 1: Și ce ne mai rămâne din viață dacă o trăim așa, fără iluzia iubirii, cum spui dumneata?
Nenăscut 2: Restul vieții!

Marele Visător: Stați, stați, că planul acesta oricum n-a mers! Născuții nu s-au putut niciodată abține și mereu s-au născut alți și alți și alții. Totul trebuie să înceapă acum, în sala aceasta. Eu mă pot naște oricând, de-acum, dar chiar dacă mă nasc trebuie să aveți  curajul să faceți ceea ce trebuie făcut. Să vă suprimați toți!

Nenăscut 1: Să murim? Dar nici n-am apucat să trăim!
Nenăscut 2: Mare pagubă!

Marele Visător (mai șoptit): Trebuie să murim și trebuie să murim toți acum, altfel născuții vor continua aceeași șaradă dintotdeauna!
Nenăscut 1: Dar abia asta e o crimă! E o crimă împotriva noastră! Și chiar dacă am vrea, cum o putem face?

Marele Visător: Nu mă surprinde că gândiți așa. Dar nu știți tot. Am mai visat ceva. Noi nu existăm!
Nenăscut 1: Cum să nu existăm?
Nenăscut 2 (cuprins de lehamite): I-auzi, nici noi nu existăm? Și ce ai mai visat, Mare Visător, ia mai zi-ne și nouă, să nu ne naștem proști. Chiar dacă nu existăm…

Marele Visător: Nenăscuți! Nenăscuți! Vă rog, vă rog să mă ascultați. Și noi suntem visați la rândul nostru. Acesta este un vis.
Nenăscut  1: Un vis?! Ce vis?
Nenăscut 2: Al cui?

Marele Visător: O să vă spun. Ca să nu ne mai naștem trebuie să găsim o cale să evadăm din visul acesta.
Nenăascut 2: Din visul cui, nene?! Nu ne mai fierbe!

Marele Visător: Acesta este visul…  este visul… este visul lui Dumnezeu!

HEBLU.
Lumina se aprinde din nou la fel de brusc și orbitor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TABLOUL AL III-LEA

Dumnezeu e singur în cer, pe un tron, e îmbrăcat în alb, are o aură deasupra capului, e în papuci de plajă, deschide ochii, se trezește dintr-un somn lung, își strânge capul în palme, pare cam hipiot Dumnezeu, scoate un trabuc, îl aprinde, își pune un pahar de whisky, din sticla aflată sub masă. În fața tronului e o masă de lucru.

Dumnezeu: Pe unde or umbla sfinții ăștia? Sisoe, Petre ăștia?! Ia uite, bă, niciunul nu e aici, când ai nevoie de ei! Ce-or fi făcând ei toată eternitatea asta, eu nu știu. Ar trebui să știu, dar uite că n-am avut chef să mă informez. Nu e chiar așa ușor să știi mereu toate alea, lasă, e mai bine unele să nu le mai știi…

Bă, ce vis am avut, să mă bată mama! Mă rog, e un fel de a zice – mama…

N-am mamă, n-are cine să mă bată. Poate dacă mă bat singur. Nenăscuții voiau să se suprime ca să nu se mai nască, mai rău, cred că voiau să mă suprime pe mine, ca și cum așa ceva ar fi posibil.

 

(Fumează, e gânditor) Și pentru ce?! Că uite că am ajuns să vorbesc singur! (Se ridică, își trosnește degetele, își îndreaptă oasele) Pentru că am făcut omul!

(Se plimbă pe scenă, cu mâinile la spate): L-am făcut, domne’. L-am făcut. Am greșit, dar l-am făcut. Am greșit, dar am și făcut!
Era ziua a șasea, eram și obosit și l-am făcut. Nu m-am bucurat după aia, ce să te mai bucuri când vezi cum a ieșit toată treaba. Ziua a șasea. Nefastă zi.

(Se așază iar pe tron, fumează, bea whisky – își pune și două cuburi de gheață în el): Hopa-așa! Am greșit. Dar măcar m-am odihnit în ziua a șaptea, să-mi mai treacă din supărare.

 

Dar parcă mi-a trecut! Nu mi-a trecut. Am greșit și… Și tot eu a trebuit să o îndur. Ehe… Îndură, Doamne!

Păi, nici n-am apucat bine să închid ochii, să dorm și eu un somnic de amiază, așa, că au și început nebunii să se omoare între ei, război civil, nu așa!

 

Și eu ce am făcut? M-am enervat, le-am dat foc, le-am dat pucioasă? Le-am dat.

 

Dar am mai făcut eu ceva. Uite aici, m-am așezat, pe scaunul ăsta, și-am plâns. Am plâns trei  zile și trei nopți, de puteam să fac iar cerul și pământul.

 

Mă ofticam, știi? Îmi părea rău de ce am făcut, și zic – bravo, boss, bravo, Dumnezeu, o să ai de tras de acum și pentru totdeauna!

Dacă te-a mâncat pe tine să faci omul. Capodopera Ta, ce să zic! Nu mai puteai să stai fără capodoperă.
Adevărul e că nu prea mai puteam să stau. Că mă mânca degetul, știi? Voiam să dau și eu… să dau eu și viață, am vrut, ce să mai, am vrut să fac, dar n-am vrut să iasă așa.

Adevărul e că mai au dreptate și nenăscuții ăștia din vis. Sunt doar în vis la mine, săracii. Totul e un vis. Și eu sunt tot un vis. Eh, al cui? Al cui crezi? Hai, mă…

HEBLU
Lumina se aprinde orbitor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

AL PATRULEA TABLOU

 

Un bărbat destul de gras, între două vârste, cu părul gri, stă pe un scaun, la o masă de lucru, fumează un trabuc și bea un whisky. Are capul pe birou, se ridică, își freacă tâmplele. Se întoarce cu scaunul către public. E într-un halat și în papuci de casă.

AUTORUL: Eu sunt, ați ghicit, bravo. Autorul. Am visat un vis în care îl visam pe Dumnezeu care visa nenăscuții care visau să se suprime și să îl omoare pe Dumnezeu ca să nu ajungă născuți, ca să oprească mascarada asta care  nu se mai oprește din ziua aceea nefastă a Creației!

Stinge țigara, lasă jos paharul. Se ridică. Începe să meargă cu mâinile la spate pe scenă. Vorbește:

Știu. Știu ce credeți. Că am luat vreo ciupercă. N-am luat. Că am luat vreun cui. N-am luat niciun cui. Că am luat o pastilă. N-am luat nicio pastilă. Că sunt internat la nebuni. Nu sunt, nene. Așa mi s-a arătat.

Mă cheamă Oreste. M-am născut în Cefalú, în Sicilia de Vest. Era frumos acolo. Marea nu se termina niciodată.

 

Așa am trăit eu văzând marea care nu se termina niciodată.  Așa am trăit, fericit, până la douăzeci de ani, până când mi-a venit cea mai proastă idee pe care am avut-o vreodată.

Bineînțeles, credeam că e o idee providențială, care o să îmi dea sens vieții, o să mă facă fericit și o să mă umple de bani. Mi-a venit ideea să mă apuc să scriu. Proastă idee!

Nu oi fi văzut și eu că începuse secolul selfie?! Uite că n-am văzut. Nu știu dacă ați fost vreodată în Sicilia. Acolo vezi mai mult frumusețea.

Am scris. Colegii mei de școală, vecinii, prietenii din copilărie s-au apucat să trăiască, eu am rămas cu scrisul ăsta, îmi plăcea să inventez, să inventez, să inventez, dar cât poți să și inventezi, e ca și cum te duci în mare tot mai în larg, mai în larg, și marea, vedeți dumneavoastră, marea e nesfârșită.

Tot ce vezi – e material pentru scris. Acum, dacă văd ceva, notez repede să nu uit. Tot ce aud. Tot  ce simt. Tot ce îmi imaginez. Tot ce îmi amintesc. Îmi amintesc marea – scriu marea.

 

Tot ce visez. Și asta nu mai e chiar așa ușor, că uneori trebuie să înțelegi ce mama mă-sii ai visat. De ce l-am visat eu pe Dumnezeu care visa că vor să-l omoare nenăscuții… Ce vrea să spună autorul? Merită să te naști sau nu merită să te naști?

Scoate o monedă din buzunar.

Ia să vedem noi dacă merită. Ia să vedem noi cum termin eu povestea asta…

Aruncă moneda în sus.

HEBLU

Lumina se aprinde orbitor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

AL CINCILEA TABLOU

 

Scena se rotește. Un cuplu e într-un pat conjugal. O femeie tânără, blondă și un tânăr bărbat, care se trezește brusc.

FEMEIA: Și tu?
BĂRBATUL: Și eu.

FEMEIA: Iar?
BĂRBATUL: Iar.

FEMEIA: La fel?
BĂRBATUL: La fel. Același vis: eram împreună la teatru și ne uitam la un spectacol stupid cu un autor care îl visase pe Dumnezeu care visa că nenăscuții vor să îl omoare ca să nu se nască.

FEMEIA: Pe undeva e frumos că avem același vis.
BĂRBATUL: Crezi că…

FEMEIA (își mângâie burta): Nici să nu te gândești! Pentru un nenorocit de vis, nici să nu te gândești! Fii bărbat!
BĂRBATUL: Dar dacă asta e semnificația…

FEMEIA: Nu e nicio semnificație! Căcatul ăla de monedă rămâne în aer. Nu zice nimeni că trebuie să mă duc să avortez, să-mi omor copilul. Dacă e o fetiță? Te-ai gândit? Dacă e o fetiță și seamănă cu tine? Dacă e un băiețel și seamănă cu mine? Dacă sunt gemeni și seamănă cu frate-miu și cu soră-ta? A?! Ești nebun? Cum să avortez? Oricum nenăscuții nici n-au adus vorba de avorturi. Nu! Nu!
BĂRBATUL: Bine, bine, bine.

Bărbatul ia de pe noptieră o țigară, și-o aprinde.

FEMEIA: Te-am rugat să nu mai fumezi în dormitor. Nu e bine pentru copil.

Bărbatul se ridică. Se duce la fereastră, se uită pe geam, deschide geamul, dă fumul afară. Râde.

FEMEIA (în capul oaselor în pat, e foarte frumoasă): Ce ai, mă, nebunule, de ce râzi?!
BĂRBATUL (se întoarce cu fața la ea): Mă gândeam cum ar fi ca noi, noi acum să fim tot într-un vis, un vis al unui nenăscut. (râde)

HEBLU

Lumina se aprinde brusc, orbitor.

 

Se rotește scena, îi vedem pe Nenăscut 1 și Nenăscut 2 dormind fiecare într-un pătuț ținându-se de mână.

 

Cade cortina.

Sfârșit.