Un soare uriaș a răsărit dintr-odată, cerul e portocaliu, străzile sunt portocalii, mașinile sunt portocalii, oamenii sunt portocalii și lumea toată e portocalie, casc și mă întind, îmi trosnesc genunchii și coatele, oare de ce am stat până acum așa ghemuită? cum de nu mi-a fost cald? e cald afară, dar uite că mie nici acum nu mi-e cald, copiii aleargă pe lângă mine cu cornete de înghețată, cu cutii de înghețată, cu găleți de înghețată, trotuarele se umplu de mese și scaune, veniți! poftiți! avem sucuri la frigider, bere rece, șampanie la gheață, lăzi pline până la refuz cu cuburi de gheață și frapiere aburite apar de nicăieri și se aliniază unele lângă altele, unele în altele, unele peste altele, străzile sunt invadate de mașini care-și îndreaptă spre noi furtunurile enorme din care țâșnește apă, spală străzile, spală clădirile, spală trotuarele și ne spală și pe noi,

îmi scot hainele, dacă e să mă spele, măcar să mă spele ca lumea, să mă dea cu șampon, să mă frece cu buretele și să mă clătească, doamne ce de haine am pe mine! cum de oamenii ăștia mor de cald și eu stau închisă până peste nas într-un sac de dormit? deschid fermoarul și ies din sac, dar n-am numai sacul, oho, nici gând! uite că am un pulover și sub pulover mai am un pulover și sub al doilea pulover am un hanorac, un tricou și încă un tricou, am fular și căciulă, am blugi și colanți, ba chiar două perechi de colanți, una peste alta, am șosete de lână și șosete de-ălelalte, ba în sac dau chiar și peste niște bocanci,

cum de n-am murit de căldură? cum de nu m-am sufocat? furtunul se apropie de mine, ce furtun mare! are gaura aia mai mare decât fața mea, prin gaură iese șampon, miroase a mere verzi, așa miros toate șampoanele, a mere verzi, numai că eu n-am văzut niciodată mere verzi care să miroasă așa și nici să aibă gustul ăsta, merele erau dulci, dar șamponul e amar, amar ca un medicament, mă strâmb și scuip, cineva mă împinge, mă pocnesc cu capul de perete, dar nu mă lovesc, pereții sunt moi, sunt de vată, sunt de fulgi, pleacă furtunul cu șampon și vine furtunul cu apă, o să mă spulbere, o să mă spargă în bucăți mici, în cioburi, o sută de cioburi din mine, o mie, un milion,

dar apa nu mă spulberă, mă spală de spuma aia amară, deschid gura să mă spele și pe dinți, deschid ochii să mă spele și-n ochi, să-mi șteargă toată murdăria din ei, că eu am ochii negri de câte am văzut și toată apa din lume n-o să poată să-i curețe de negreala aia sau poate că negreala nu vine din ochi, vine din spatele lor, am mizerie în creier, cineva să-mi deschidă scăfârlia și să mă spele bine de tot, să-mi golească întâi capul cu o lingură așa cum se golește pepenele galben și pe urmă să mă clătească bine cu furtunul, iar eu să deschid ochii și ei să fie albi și goi ca ai unui bebeluș,

dacă mi-aș mai dori ceva pe lume asta, mi-aș dori să am ochii goi și curați, s-a oprit apa și parcă s-a făcut și mai cald afară, cârciumarii și-au strâns mesele de pe trotuare, au pus scaunele unele peste altele și le-au legat cu sârme, umblă hoții peste tot, în ziua de azi nu mai ai curaj să lași nimic aiurea, toate trebuie legate, toate trebuie încuiate, numai soarele nu-l încuie nimeni,

cine să aibă curaj să încuie soarele? s-a ridicat deasupra noastră și ne izbește drept în creștete, poc! poc! țestele ne sună de parcă ne-ar bate cuie în ele, portocaliul se face roșu și roșul se face negru, unde e soarele? nu se mai vede, deasupra străduțelor oamenii au întins pălării negre care să-i apere de căldură, pălăriile se leagănă deasupra omenirii, și din case, din blocuri, din autobuze și din mașini se revarsă mulțimi de oameni îmbrăcați în negru din cap până-n picioare, țin mâinile ridicate și-n mâini țin câte o pălărie neagră,

vin în tăcere, cu pași moi, fără să respire și fără să-și lase măcar inimile să bată, vin cu toții spre mine și întunericul vine odată cu ei, pe străzi nu mai sunt nici copii și nici înghețate, nici bere rece și nici șampanie la gheață, iar din portocaliul soarelui n-a mai rămas nici măcar amintirea, e beznă în jur, noapte bună, lume, noapte bună.