Noaptea se lasă peste oraș încet, ca o boală. Vine dinspre munți, ocolește norii în care se mai zărește încă – portocaliu – apusul, se zbate între turlele bisericii și începe să se prelingă pe inscripțiile ctitorilor și pe craniile călugărilor martiri care îi împodobesc zidurile. Ajunsă pe pământ, noaptea așteaptă o vreme, după care se strecoară printre picioarele puținilor trecători, ascunzându-se între dalele de piatră ale trotuarului, încolăcindu-se pe după bănci, gata-gata să se oprească, să se întoarcă, să fugă.
Noaptea plânge ca o fată al cărei iubit n-a venit la întâlnire, lacrimile ei udă strada și întristează lumea toată; plânge cu sughițuri, își suflă nasul și se șterge la ochi oftând și mormăind ceva doar pentru sine, poate ooof, poate aoleu sau poate nici una, nici alta, poate ce se aude e vaietul prelung al orașului care știe că în curând o să se scufunde în beznă, căci, iată, noaptea a găsit ce căuta.
De după brutărie apare mai întâi un sac. Urmează doi bocanci scâlciați și zdrențele unor pantaloni străvechi, Porumbarul! strigă noaptea și o ia la goană spre el. Dar Porumbarul nu se descurajează; poate nici nu simte, poate nici nu știe că are noaptea la picioare, merge șchiopătând, un pas mai mare cu piciorul drept, un pas mai mic cu stângul, înaintează lipit de pereții clădirilor ocolind coșurile de gunoi și ocolindu-ne pe noi, are un ochi acoperit cu un bandaj ca de pirat și un ochi teafăr care i se învârte haotic în cap și mai are ceva Porumbarul, mai are o inimă mare, o inimă albă pe care nici chiar noaptea – care a început să i se cațere parșivă pe glezne, pe genunchi și pe șolduri iar apoi mai sus, tot mai sus – nu reușește să i-o întunece.
Cu noaptea în el, Porumbarul se așază pe banca din rond. E zona lui și niciun alt om nu se apropie vreodată de locul ăla, din bancă n-a mai rămas decât cadrul de fier, iar de jur împrejur zace atâta mizerie încât lumea se ține de nas și întoarce capul în partea cealaltă când trece prin apropiere, dar pe Porumbar nu-l interesează și nici noaptea nu pare deranjată de găinațul gros care acoperă pavajul sau de cutiile jegoase de plastic în care Porumbarul pune apă de la cișmeaua din colț, omul zâmbește, noaptea zâmbește și ea, iar porumbeii încep să vină.
Aterizează unul câte unul luminând cu aripile lor întunericul, cioburi mărunte de beznă li se înfig în carne și păsările cad însângerate la pământ, însă nu mor, nici gând, ba dimpotrivă, se aruncă după bucățile de pâine pe care Porumbarul le împrăștie de jur împrejurul lui, se bat, se zbat și gâlgâie din gâturile pe care încă se mai zăresc reflexele movalii ale penelor,
noaptea a înghițit totul și orașul de-abia mai respiră cuprins de un somn letargic, e somn? e leșin? e moarte? nu știu nici eu după cum nimeni nu știe, noaptea n-are decât să dea un bobârnac și să închidă astfel capacul sicriului în care stăm întinși cu toții iar întunericul să coboare pentru totdeauna peste omenire, dar poate că nu vrea, poate că nu poate.
Porumbarul s-a ridicat de pe cadrul de fier al băncii iar acum dansează cu mâinile ridicate spre cer, dansează și râde, dansează și cântă, iar cuvintele răgușite zgârie întunecimea din jur, mon petit oiseau a pris sa volée, mon petit oiseau a pris sa volée, a pris sa à la volette, a pris sa à la volette, a pris sa volée.
O liniște groasă s-a lăsat dintr-odată peste lume, nu se mai aud decât cântecul din ce în ce mai slab al omului și gâlgâitul porumbeilor, iar în noapte nu se mai zăresc decât aripi întinse și o inimă mare, albă.
Băăă, iar a venit nebunuʹ ăla dă Porumbar, bă fi-ți-ar germana de râs și fi-ți-ar porumbeii să-ți fie, că dacă mai mă trezești dân somn viu și ți-i fac pă toți ciulama, huoooo, Porumbarule, lasă-ne-n durerea noastră și du-te, bă la tine acolo, că nu-ți face nimenea statuie,
nu știe Chiorul, nu știți nici voi și nu știu nici eu încă, dar Porumbarul o să aibă statuie în orașul ăsta, o statuie albă cu mâinile ridicate spre cer, șchioapă de un picior și cu o inimă mare – singura lumină din întuneric.
