Noaptea nunții

Multă vreme adolescenții fuseseră nevoiți să se masturbeze doar din imaginație. Nu găseai materiale pornografice, fetele erau mai reținute, alte vremuri.

Nici nu e de mirare că atâția au ajuns epave ale iubirii, dedicându-se o viață unor mariaje moarte, și au tot dus cu ei fantezii reprimate și fericiți n-au fost ei niciodată cu lumina aprinsă.

După revoluție n-a mai fost, totuși, chiar așa, apăruseră ziarele pline de țâțe, mai târziu au apărut chiar și revistele de specialitate, care ofereau condiții propice pentru primele labe ale copiilor care creșteau bărbați cum puteau și ei. Eram parte dintr-o generație de labagii care n-aveau nimic de-a face cu digitalul.

Abia după anul 2000 a intrat în viețile milenialilor laba on-line, pe niște site-uri care ofereau pornografie cu lingurița. Se intra, se făcea repede, se ieșea.

Cei născuți în a doua jumătate a anilor 1990 au prins laba direct digital, boierie, altceva. Imaginația, însă, a avut de suferit. Altă istorie…

În primii ani ai tranziției, cine avea un material pornografic la îndemână era binecuvântat. Îi pusese Dumnezeu mâna-n cap.

Eu aveam norocul să fi avut bătrânul antenă parabolică, cu care se prindeau nemții și unele casete înregistrate cu ce era pe la nemții ăia.

Era un serial cu un bărbat de culoare pe nume Pascal, care le făcea el ce le făcea el cucoanelor de înviau și bărbățiile moarte.

Când eram singur acasă, având un dezvoltat spirit antreprenorial, tăiam bilet și ofeream video porno, la un preț modic, de două alocații lunare ora. Exclus însă labă la interior! Nimeni nu avea voie să meargă la baie, să facă, eram cinematograf, nu bordel, nu ne batem joc!

Aveam un nume de cod pentru întâlnirile acelea. Le ziceam “Afrikana”, să creadă neaveniții că vorbim despre ciocolată.

Fiind și pe atunci balcanici, treaba funcționa cam așa: ofereai – primeai. Ca la nunți, nu te duceai – nu-ți venea. Ca la lansările de carte ale marilor scriitori români. Ați înțeles ideea.

Aveam clienți cărora nu le luam bilet, pentru că și ei aveau ceva să dea la schimb. Unul dintre aceștia era un gras pe nume Robert.

Un gras tuns periuță, peltic și cu sâni mai mari decât ai soră-sii, care era mai în etate ca noi, medic era, cardiolog, nu așa. Măritată cu un înalt funcționar public, nu în sensul că avea un metru nouăzeci, deși avea, ci că era mare sculă pe basculă pe la București.

Sau cel puțin așa zicea Robert, care le mai și înflorea, ce e drept. Când era copil îi plăcea să mintă că mă-sa din partea lu’ ta-su’ mare crește crocodili într-un iaz în spatele casei. Unii, mai proști, îl și credeau.

Și Robert a organizat serata aceea (vorba vine, că era după prânzul cel mic), în care aveam să vizionăm o casetă adusă de peste hotare. Era ceva fin, franțuzesc, bagaboante cu portjartiere.

Aveam șaișpe ani, cea mai frumoasă vârstă pentru a aprecia aceste aspecte, care vrem-nu vrem fac și ele parte din biografiile noastre.

Și am început să savurăm. Eram cinci-șase dârlăi, cu vârste de peste paișpe ani, nu primeam puțoii. Niciunul nu era, însă, major.

Robert ăsta era și cam greu de o ureche, așa că ținea sonorul dat cam tare. Și era și cam uituc, parcă s-ar fi născut octogenar. A și uitat să încuie ușa și alarmată de zgomotele neobișnuite care răzbăteau din casa soților Munteanu (doctori oftalmologi, de altfel), vecina Didina, de la etajul al doilea, de deasupra, a coborât și s-a năpustit de-a dreptul în sufragerie unde a rămas cu gura căscată în timp ce un francez ferchezuit pe nume Charles explora, într-o poziție specifică acelor animale socotite cele mai bune prietene ale omului, o tânără franțuzoaică, o minionă rârâită tunsă bob. Pe duduița din film o chema Martha și ofta ca lovită de melancolie.

Didina, care era pensionară, n-a apucat decât să murmure un:

• Ce e, Roberte, rușinea asta?!

Mișcându-se neobișnuit de iute pentru un supraponderal, grasul a și luat baba de o aripă și a condus-o ferm spre ieșire, traversând holul aproape cu baba în brațe, într-un dans al disperării. Norocul lui e că era iute la minte.

– Ce să fie, tanti Didino, e caseta de la nunta soră-mii. Noaptea nunții!

-Vai mie!

-Eh, lasă, tanti, că ai fost și matale tânără, dar pe atunci nu existau camere de filmat.

-Roberte, Roberte, dacă te spun eu lu’ maică-ta, ce mai zici tu?

– Ce să mai zic, zise Robert, în timp ce îi și strecura în capot un plic pe care nici nu se obosise să îl desfacă, una dintre șpăgile adunate de doamna doctor Munteanu în săptămâna precedentă. Caseta de la nuntă, tanti, atât, ce să fie altceva? Ne uitam și noi să vedem ce ne așteaptă…

Simțind apăsarea buzunarului greu, Didina oftă:

• Vai, ce nuntă!
• Stați, tanti, că nici n-am ajuns la luna de miere. Asta era doar noaptea nunții…

Și zicând acestea, Robert dădu discret baba pe ușă afară și încuie de ușa de două ori.

Între timp, profitând de zarva iscată, cel mai tânăr și mai visător dintre noi, un flăcău pe nume Marian, se și dusese la baie, unde, nu se știe de ce, întârzia neobișnuit de mult.