Rareori mă suna înainte să vină, de aceea n-am fost surprins când m-am trezit cu ea la ușă pentru a treia oară de când mă mutasem în cartierul ăsta de bătrâni, unde până și eu, la cei aproape patruzeci de ani ai mei, eram un tinerel care de-abia se aventura prin viață. Sau prin tramvaie. Oricum, nu degeaba o iubeam. Mai bine zis, ăsta era încă un motiv pentru care o iubeam. Declarat, bineînțeles, doar că nu mă lua niciodată în serios, râdea și mă lovea în umăr cu pumnul ei osos și vorbea mai departe, ca un șoricel de laborator în pauza de masă, mereu și mereu despre același lucru. Despre iubitul ei, actorul.

‒ Am lăsat-o să intre în garsonieră încălțată, deși mirosea a detergent, după cum ea însăși remarcase, Doamne, Iulian, miroase a detergent. Apoi a început să plângă. S-a prăvălit în pat și odată cu ea s-au prăvălit părul și rochia ei și iluziile, toate cărămizii. Venise toamna. Stagiunea începuse, iar vacanța lor se încheiase. Actorul o dusese la Marea Neagră. Se iubiseră prin corturi, prin băile comune ale campingurilor, prin gările care în zori păreau mai mult romantice decât sinistre, pe șezlongurile pentru care nu dăduseră niciun ban, sub umbrele, sub soare, sub apă, sub orice critică. Ramona mea devenise, într-o lună, sirenă, muză, meduză. De durere, era din ce în ce mai transparentă și dâre de apă sărată curgeau la vale în patul meu, unde ea nu se dezbrăcase niciodată. Iubitul o părăsise din nou. Ramona, eu am repetiții, i-a zis. Actorul nu e actor numai la teatru, el repetă și când iese de pe scenă, repetă când traversează, când fumează, când înghite, când doarme. Nu putem continua așa, Ramona. Sunt epuizat. Așteaptă-mă să dau premiera. Să vii să mă vezi. Poate mergem undeva în Italia la un moment dat, nu ți-ar plăcea? Ei, nu știu când, să văd când pot să-mi iau liber de la teatru.

‒ Fumezi? Am întrebat-o.

‒ Dă-mi două.

Ar fi fost în stare să fumeze cu ambele mâini, ea, care mergea nestingherită pe stradă și plângea, vizita prieteni și râdea cu ei printre lacrimi, furând o privire în oglindă sau o fotografie. Știa că e frumoasă atunci când suferă și nu se ferea de nimeni.

‒ Nu înțeleg, a zis Ramona. A fost Hamlet, l-ai văzut!

Da, jucase bine, trebuie să recunosc. L-am crezut de când intrase pe scenă, deși nu sunt neapărat un spectator educat. Hai să zicem că prefer oricând să mă uit la un film.

‒ E așa de talentat și de sensibil, atât de fragil… și e așa de frumos, Doamne, cât e de frumos, îl jelea Ramona. Cum? Cum poate să fie atât de rău? Cum poate un om cu atâta profunzime…? El face o sală întreagă să plângă, să râdă, să-și țină respirația… el nu e om, e un zeu. (Deja începuse teatrul. Ea, care picase la actorie de cinci ori, uitase că sunt acolo. Vocea ei parfuma țigara cu flori ofilite. Vorbea cu juriul, cu Dumnezeu, cu muza teatrului, dracu’ știe cu cine, dar o lăsam să vorbească pentru că era frumoasă și pentru că îmi plăcea s-o aplaud – în gând.) Cum poate un astfel de om să fie așa de crud? Un actor, Iulian, un ac-tor!

Nu era prima dată când o părăsea. O părăsea la fiecare proiect nou, teatral sau sexual, dar faptul că se întorcea la ea, deși avea tot publicul feminin la picioare, o făcea pe Ramona să-i răspundă la telefon de fiecare dată și pe mine să dau cu detergent din nou și din nou, în urma pașilor ei triști și murdari.

Am lăsat-o să termine, apoi mi-am pus mâinile în buzunare, m-am sprijinit de calorifer și i-am răspuns.

‒ Ramo, hai să-ți povestesc ceva. Mi s-a întâmplat chiar ieri. Mă întorceam de la dentist. Nu am probleme, a fost doar un control de rutină. Eram, în orice caz, destul de abătut. Dar asta contează mai puțin. E, și în drum spre casă, a urcat în tramvai o femeie nici prea frumoasă, dar nici urâtă. Cam între două vârste. O femeie comună. Nici măcar n-aș fi observat-o dacă n-ar fi început să cânte. Știi cum cântă oamenii în tramvai. Te rogi să coboare mai repede. Dar ea nu cânta, ea vorbea cu îngerii. Pe muzică! Ramona, eram într-un căcat de tramvai obosit, un jeg ordinar, plin de oameni care puțeau efectiv a tutun și a cârnați, cu niște fețe obosite, aproape că citeai pe ele made in comunism, și în mizeria asta de tramvai, o femeie pe care nimeni n-ar fi dat doi bani cânta dumnezeiește o arie, o simfonie, o morții mă-sii dacă știu ce cânta! Nici nu contează. Lăcrimam fără să înțelegem de ce, nici nu trebuia să înțelegem. Am început să iubesc viața într-o secundă. Mi-am scos portofelul și nu aveam nici măcar o bancnotă, nici în buzunare, nimic. Să dea dracii în toată nebunia asta cu plățile online, uite cum se întâmplă să ai nevoie de câțiva leuți și să nu-i ai. Adică tu îi ai, dar de fapt nu ai nimic! Ai portofelul gol. Am scos totuși o iconiță pe care mi-o dăduse maică-mea, când am plecat la facultate. Țin minte cum mi-o strecurase în bagaj, să mă ajute la București, pentru că altceva nu era în stare să facă de la 400 de km depărtare. Am scos iconița asta cu Nașterea Domnului și i-am dăruit-o femeii, cerându-mi scuze că nu am altceva să-i dau. Am bălmăjit scuzele astea cum am putut, știi că mi-e greu să vorbesc cu străinii. Ea mi-a luat iconița din mâini și mi s-a părut că văd o umbră de dezgust pe față sau dezamăgire. Sunt paranoia, mi-am spus. Niciodată nu am încredere în oameni. Poate că nu are ce să mănânce acasă, poate are copii și nu are cu ce să-i încalțe, iar eu umblu prin tramvaie cu sutele de lei pe carduri și cu nimic în buzunare să dau unui om nevoiaș. M-am rușinat și mi-am jurat că de-acum înainte voi avea mereu cash la mine. Am urmărit-o pe doamnă până a coborât. Poate primea niște bani de la altcineva. N-a primit nimic. Era îmbrăcată modest și pantalonii cădeau de pe ea, semn că trebuie să fi slăbit mult sau poate că îi primise de pomană. În fine, ce mai conta? A coborât la prima și am văzut-o cum aruncă la coș iconița mamei. Aș fi putut să mă întorc, să recuperez iconița din coșul de gunoi, dar la ce bun? Ce dădusem la o parte deja fusese dat.

Părea să nu m-asculte. Împletea franjurii cuverturii, țigara se fuma singură în scrumieră și ea plângea. Dacă aș fi fost artist, i-aș fi compus un cântec pe loc.

‒ Eu nu cred în talent, Ramona.

Aici și-a ridicat ochii spre mine.

‒ Adică nu cred că dacă ai talent înseamnă că vezi lumea altfel sau că inima ta e mai bogată decât inima celorlalți. Oamenii au talent așa cum au și boli congenitale. Și nu e nimeni vinovat pentru asta.

A mai fumat două țigări din pachetul meu, a mâncat un sandviș cu pui, i-am făcut un fresh de portocale. Apoi și-a aranjat părul și-a plecat, deși lacrimile îi stricaseră machiajul și avea pe față urme de rimel.

S-au împăcat prin decembrie. Nu e cel mai ușor lucru din lume să fii singur de sărbători. Mi-a trimis o poză cu ei doi pe pârtie. Nu ajunsese în Italia, dar ajunsese la Azuga. Avea o căciulă galbenă, cu moț, obrajii îi ardeau a soare și arăta ca o fetiță sărbătorită care de-abia așteaptă să vină tortul. Ramona avea talentul de a fi frumoasă și nu era nimeni vinovat pentru asta.